Scenariştii veniţi din televiziune, obişnuiţi cu gagurile din sitcomuri care alternează cu scenele lirice cu lacrimi în ochi ştiu să ofere o comedie care nu mizează pe originalitate, cât mai ales pe farmecul fizic al actorilor. Iar Chris Evans, după ce şi-a arătat torsul perfect în Captain America nu mai păstrează aproape nimic secret aici. Scenele sale de nuditate vor face deliciul tuturor. Şi Anna Faris, blonda din seria Scary Movie şi The House Bunny, de data asta în cel mai burghez rol al său, cu uimirile sale nostime, e bună în acest rol alert, îmbrăcată în micul ei şort de blugi, beată, goală sau în haine trendy (de altfel, cei doi au avut dubluri, inclusiv pentru scenele de la jocul de baschet). Filmul este un mix de Runaway Bride (ea şi foştii, ea cu un hobby apreciat de El, plus replica "Eşti prea ocupată să fii cum vor alţii, încât nu ştii cine eşti"), Cactus Flower (vecinul chipeş la îndemână, ea mereu în ipostaze ingrate) şi o voalată trimitere ironică la Paris Hilton, dar totul cu mult mai multă nuditate livrată comic pentru noile generaţii.
Eroina, Ally, e concediată şi, în metrou, uitându-se prin revista Marie Claire, găseşte un articol care o pune pe gânduri. Studiul spune că o femeie se culcă în medie cu 10,5 bărbaţi în viaţă, iar cele care trec de 20 riscă să nu se mai mărite niciodată. Şi, acolo, pe loc, în metrou, ea începe să-şi alcătuiască febril o listă de foşti. Şi e nostim cum mai găseşte ulterior câte un nume, în cele mai nepotrivite momente. Ea a ajuns deja la un total îngrijorător de 19, aşa că e la un pas să îşi rateze viaţa şi să nu intre în rândul lumii. Dar scena mai are ceva. Bătrâna ce îi stă alături în metrou se miră de media de 10 bărbaţi şi i se pare foarte mult, pe când protagonistei i se pare puţin. Două epoci, două mentalităţi, o revoluţie sexuală între timp între generaţii.
Aşa că Ally, cu ajutorul vecinului fustangiu, îşi cercetează iubiţii din trecut ca să vadă dacă nu cumva a ratat povestea ideală. În plus, trece pe parcursul filmului prin pregătirea nunţii surorii sale - probarea rochiei, gustarea tortului, alegerea invitaţiilor, plus mese cu aceasta şi cu mama lor.
Scenele se succed când fără muzică ca în filmele independente, când cu, ca în videoclipuri, cu cameră mobilă, multe detalii şi prim planuri reuşite. Sigur, ca tot, este plăcut privirii, armonios. Însă există discrepanţe între apartamentul boem al lui Ally şi căsoiul de înaltă burghezie al mamei, nunta fabuloasă (într-adevăr foarte frumoasă, de îţi vine să faci şi tu una, atunci, pe loc). Daisy, mireasa, sora eroinei, adică Ari Graynor, e o frumuseţe de viitor, aşa pistruiată cum e.
Filmul nu e o capodoperă, însă e mult peste unele similare cu Diane Keaton, de exemplu (vezi Because I Said So). Are câteva scene reuşite, numai ale lui - "America este gata pentru un preşedinte negru, dar nu e pregătită pentru un preşedinte de culoare şi gay" sau "Înseamnă că nu înţelege pentru ce e Facebook-ul", o foarte comică scenă la bibliotecă, Ally cu sâni uriaşi de la un push-up, o scenă frumoasă şi atipică în comediile romantice cu ei doi pe The Garden, terenul de baschet, jucând aproape goi.
Un film în care se vorbeşte mult şi se mănâncă des, cu aerul comediilor din anii '60, despre puterea de a-ţi găsi propria voce şi sufletul-pereche.