Teatru scurt dar bun - Transplantul

Spectacolul de faţă se încadrează perfect în ceea ce denumim "teatru scurt", atât prin durată (nu ţine mai mult de trei sferturi de oră), cât şi prin modul în care propune o situaţie şi ajunge la rezolvarea ei (plus timpul necesar pentru acestă rezolvare).

Pornind de la ideea că totul este de vânzare şi totul se cumpără, spectacolul îşi permite să fantazeze (nu fără farmec) pe această temă, pornind de la vânzarea şi cumpărarea de organe şi ajungând la o tranzacţie al cărei obiect este chiar sufletul uman, pentru că de asta este vorba de fapt: de un transplant de suflet. Acest transplant este integrat (sumar) în contextul social şi economic al prezentului nostru, este localizat în lumea şi în societatea noastră, făcând trimitere la realităţile imediate, anume lipsa de bani şi de căldură, lipsa de perspective şi de mâncare îndestulătoare pentru a duce o viaţă normală, echivalarea hranei pentru inimă şi minte cu urmărirea unei telenovele la televizor. Peste toate acestea se trece destul de repede, suficient pentru ca aceste aluzii să nu devină supărătoare, ele neducând astfel la dezechilibrarea întregului.

Pe scurt, avem de a face cu o doamnă prinsă în mizeria cotidiană, care şi-a vândut până acum ficatul, un plămân şi alte organe pentru a supravieţui, este o epavă, dar mai are nevoie de bani şi decide să îşi vândă sufletul. Găseşte de îndată un client, un domn care s-a săturat să tot fie etichetat de către toată lumea (prieteni, familie) drept un om fără suflet şi decide să îşi cumpere unul. De comun acord, cei doi merg la un medic specialist în transplanturi, care poate efectua această operaţie. Lucrurile, însă, vor lua o întorsătură neaşteptată (pe care o veţi descoperi dacă veţi merge să vedeţi piesa).

Autorului (Laurenţiu Blaga) îi place să se joace cu limbajul, conversaţia revenind mereu asupra expresiilor care cuprind şi cuvântul "suflet" (de genul "a pune suflet în ceva", "om fără suflet", etc., etc.). De asemenea, ni se propune să percepem sufletul oarecum ca pe o entitate fizică relativ bine definită, cu greutate proprie (aici sufletul cântăreşte 42 de grame; în acest moment nu pot să nu mă gândesc la filmul lui Inarritu, unde greutatea sufletului era de 21 de grame, respectiv fix jumătate – că o fi coincidenţă, că o fi sursă de inspiraţie, greu de spus). Din expunere în expunere, din discuţie în discuţie se ajunge chiar la o demonstraţie practică, în stil workshop, pe care doctorul o face celor doi pacienţi, scriind şi desenând cu markerul pe flip-chart, respectiv despre ce înseamnă sufletul şi cum poate fi el definit teoretic, o demonstraţie de un umor deosebit, abil construită de autor, ferm dirijată de regizoare şi exemplar jucată de Marius Turdeanu, în ceea ce poate fi considerat cel mai bun moment al spectacolului.

În final, după efectuarea transplantului, s-ar părea că toată lumea are de câştigat: cel care a primit sufletul îşi recâştigă o inocenţă şi o naivitate pe care le pierduse (sau pe care le credea pierdute), iar doctorul şi donatoarea obţin câştigul financiar dorit. O societate de consum, în concluzie, bazată pe cerere şi ofertă, pe tranzacţii, pe ceea ce se poate vinde şi ceea ce se poate cumpăra, chiar dacă, la urma urmei, târgul este cel puţin bizar (dar ce mai contează un transplant de suflet, când deja se tranzacţionează terenuri pe lună?!).

Referitor la text în sine, acesta este unul scris cu aplomb şi alcătuit din replici care se leagă şi care dau dinamism întregului. Obiecţia ar fi că în final parcă totuşi se iese din sală cu impresia că ceva a rămas nelămurit, cu o senzaţie că ar mai fi fost ceva de spus, şi nu mă refer aici la spaţiile goale pe care trebuie să le umple un spectator după ce a ieşit de la un spectacol cu propriile sale interpretări şi păreri, cu propriile sale reacţii faţă de un text sau un spectacol, spaţii care se nasc firesc dintr-un text care provoacă la gândire, ci mă refer la nişte spaţii goale care nu ar fi trebuit să rămână în mintea spectatorului după reprezentaţie şi care indică o oarecare insuficientă cizelare a textului din partea autorului. Această senzaţie de piesă lipsă dintr-un puzzle nu poate fi înlăturată nici de regia Laviniei Steer, care este de altfel energică şi cursivă. Lavinia Steer este în acest moment la început de carieră, care carieră, dacă regizoarea va urma drumul pe care a pornit-o (anume propuneri interesante şi incitante de fiecare dată, cum a fost de exemplu provocatoarea abordare a lui Eugen Ionesco în spectacolul de acum câţiva ani, Eugenioneshte) va reuşi să continue pe linia ascendentă pe care a intrat.

De menţionat şi evoluţiile celor trei actori, foarte tineri, respectiv Marius Turdeanu, care dovedeşte şi de această dată o uimitoare disponibilitate pentru orice fel de rol sau de personaj, prezenţă de spirit, mult umor şi dinamism, apoi Ioana Costea şi Mircea Silaghi, care, chiar dacă din când în cînd devin puţin prea apăsat teatrali în evoluţiile lor, evoluează constant bine de la început până la sfârşit.

Una peste alta, cu toate plusurile şi minusurile lui, acest spectacol poate fi o modalitate agreabilă de a petrece în mod inteligent o seară liberă, el este o propunere din partea celor care l-au creat pentru care merită să ne mişcăm de acasă (chiar şi într-o seară ploioasă în care nu avem chef de nimic), pentru că vom pleca de la spectacolul de faţă cu o stare de bună dispoziţie şi cu o idee de disecat în plus (pentru sine sau împreună cu prietenii).