***
În 1946, anul apariţiei lui Sciuscià, De Sica era deja o figură populară în Italia, în primul rând datorită rolurilor de june prim interpretate în filme de consum din anii '30 - '40. Era, de altfel, considerat un Cary Grant al cinematografiei ţării sale. Debutase şi în regia de film la începutul deceniului, cu două comedii agreabile, dar cât se poate de convenţionale, Maddalena, zero in condotta (Magdalena, nota zero la purtare, 1940) şi Teresa Venerdi (1941), unde şi apărea în rolul bărbatului în jurul căruia roiesc majoritatea femeilor. Întâlnirea cu Cesare Zavattini avea să-i marcheze întreaga carieră cinematografică, începând cu I bambini ci guardano (Copiii ne privesc, 1944), trecând prin Ladri di biciclette (Hoţii de biciclete, 1948), Umberto D. (1952), prin La Ciociara (Două femei, 1960) sau prin Matrimonio all'italiana (Căsătorie în stil italian, 1964), majoritatea filmelor sale (aclamate sau nu) avându-l pe acesta printre scenarişti.
Primii ani ai carierei regizorale a lui De Sica sunt marcaţi de prezenţa copiilor sau a adolescenţilor printre protagonişti. Atât Maddalena, cât şi Teresa Venerdi, protagonistele primelor filme realizate de către cineast, sunt adolescente, în timp ce I bambini ci guardano prezintă modul în care e afectată viaţa unui copil de neînţelegerile dintre părinţii săi. Acest din urmă film constituie o ruptură stilistică între comediile uşurele anterioare şi seria de filme sociale pentru care cineastul avea să câştige faimă mondială în următorii ani. I bambini ci guardano e o melodramă concepută în stilul sentimental specific Hollywood-ului acelei epoci, având un ton sumbru şi pornind de la un scenariu moralizator. Sciuscià are, de asemenea, la bază o schemă de melodramă, umplută de această dată de un tip de energie care aparţine vieţii, iar nu convenţiilor cinematografice.
Titlul filmului face referire la porecla dată băieţilor din regiunea napolitană a Italiei care îşi câştigau existenţa lustruind pantofii trecătorilor. Deoarece o mare parte a clientelei lor era formată la acea dată din soldaţi americani rămaşi în Italia după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, băieţii învăţaseră să îşi facă reclamă pe limba acestora, stâlcind însă pronunţia corectă ("Shoeshine") prin imprimarea accentului napolitan. Astfel, "Shoeshine!" devenea "Sciuscià!" - de unde şi porecla amintită anterior.
Sciuscià este primul film al carierei cineastului în care majoritatea protagoniştilor sunt interpretaţi de neprofesionişti. Decizia are, însă, legătură în mare parte cu cerinţele scenariului, care plasa în mijlocul acţiunii un număr mare de copii. Lipsa aproape totală a actorilor experimentaţi din distribuţia filmului conferă momentelor acestuia o energie reală şi o înfăţişare de document.
Iată ce declara Vittorio De Sica într-un interviu: "În acele vremuri tulburi, gândurile mele erau îndreptate mai mult spre copii, decât spre adulţii care îşi pierduseră simţul măsurii. Era un moment în care copiii ne priveau, iar acei Sciuscià - lustruitori de pantofi - au constituit pentru mine imaginea distrugerii morale a ţării noastre." "Vremurile tulburi" la care face referire cineastul sunt primii ani de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când Italia încerca să-şi revină moral şi material după înfrângerea suferită în Război şi după îndelungata dictatură a lui Mussollini. Momentul realizării lui Sciuscià coincidea cu cel al începutului redresării unei ţări în care pericolele izbucnirii unui război civil sau al reinstaurării unei dictaturi de dreapta reprezentau reale motive de îngrijorare.
Atât Cesare Zavattini, cât şi Sergio Amidei - celălalt scenarist emblematic al Neorealismului - erau simpatizanţi ai comunismului. De aceea, nu este întâmplător faptul că o mare parte a scenariilor pe care le-au scris în acei ani aveau în centru evenimente cotidiene întâmplate clasei de jos a societăţii italiene.
Sciuscià urmăreşte peripeţiile a doi prieteni vagabonzi (Pasquale şi Giuseppe), părtaşi fără ştiinţă ai unui jaf comis asupra locuinţei unei ghicitoare în cărţi de Tarot. Sunt întemniţaţi în celule diferite ale unei închisori pentru minori, ajungând, în urma unei neînţelegeri, duşmani de moarte. Zavattini introduce în cadrul scenariului un element simbolic, un cal alb pe care cei doi visează - şi pe care reuşesc, cu banii pe care îi câştigă în urma participării la acel jaf - să îl achiziţioneze. Acest tip de "MacGuffin" (termen celebru care desemnează, în cuvintele lui Alfred Hitchcock, un obiect ales în mod arbitrar, lipsit de un sens precis, dar care conferă naraţiunii suspansul şi o ajută să demareze) va apărea în numeroase scenarii ulterioare ale lui Zavattini, concretizându-se în celebra bicicletă furată din Ladri di biciclette sau în personajul câinelui protagonistului din Umberto D. Introducerea acestor elemente ajută în crearea atmosferei de basm a filmelor lui De Sica. În cazul băieţilor din Sciuscià, spre exemplu, calul la care visează aceştia pare o excentricitate, în condiţiile sărăciei lucii aparente în care îşi duc traiul. De altfel, când sunt chestionaţi în cadrul procesului în legătură cu motivul dorinţei lor bizare, ei nu pot să spună decât că voiau un cal pentru a-l călări, iar nu pentru a se folosi de el în scopuri oculte, aşa cum sunt bănuiţi de către judecători. Funcţionează acest element dramaturgic, într-adevăr, în sensul creării unui strat opac deasupra unor personaje ale căror acţiuni şi manifestări sunt, altfel, înlănţuite cât se poate de logic. Spectatorul nu va şti niciodată cu certitudine din ce tip de resorturi lăuntrice porneşte aspiraţia celor doi - deşi poate bănui, de exemplu, că acel cal are legătură cu un statut superior câştigat în faţa celorlalţi băieţi de pe străzi -, însă intuieşte că e o pornire inocentă, conformă unui raţionament specific unei vârste conduse după o logică străină celor mari. Iar, în acest sens, calul începe să funcţioneze şi ca un simbol al acelei discrepanţe dintre lumea adulţilor şi cea a copiilor amintită de Vittorio De Sica în interviul citat anterior.
Din punctul de vedere al gradării evenimenţiale, Sciuscià beneficiază de o structură clasică, lipsită de sincope sau de episoade expozitive periferice. Încă din debutul filmului, e explicitată relaţia de strânsă prietenie dintre protagonişti şi e plantat evenimentul furtului, care va duce ulterior la ruperea relaţiilor dintre cei doi. Finalul tragic reprezintă, de asemenea, o decizie conformă principiilor cinematografului clasic, de care Zavattini cel puţin va face eforturi să se îndepărteze din ce în ce mai mult în următoarele scenarii pe care le va scrie pentru De Sica.
Două sunt diferenţele majore între Sciuscià şi anteriorul I bambini ci guardano: apartenenţa personajelor la o clasă socială defavorizată (iar nu la cea de mijloc) şi distribuirea preponderentă a unor neprofesionişti în rolurile principale. Aceste două elemente conferă filmului, după cum aminteam şi înainte, o aparenţă de document. În special experienţa de actor a lui De Sica trebuie să fi fost esenţială în găsirea şi dirijarea micuţilor lipsiţi de experienţă în faţa obiectivelor camerelor de filmat. Deşi mizanscena şi convenţia de joc alese de regizor aparţin unui tip de cinema clasic, a cărei principală preocupare este aceea de a potenţa emoţia cuprinsă în scenariu, iar nu de a adopta o poziţie exterioară vizavi de acesta, figurile autentice şi distincte ale personajelor şi stângăciile de interpretare ale actorilor au forţa de a plasa în imediat acţiunile şi evenimentele gradate după o schemă ale cărei principii sunt uşor de identificat. Din acest motiv, Sciuscià e un film de o intensitate emoţională rară, care nu permite spectatorului să-şi pună probleme de execuţie sau de structură decât după genericul de final.
Voi încheia prin citarea unui fragment dintr-un articol scris de Pauline Kael în urma primei vizionări a lui Sciuscià (În ciuda influenţei asupra criticii de cinema contemporane şi a popularităţii de care se bucură în rândul publicului larg, Kael nu este nici pe departe unul dintre criticii de cinema pe care să îi admir, în primul rând deoarece nu sunt de acord cu modul cinic în care s-a raportat la "politica autorilor" şi cu felul în care a respins în permanenţă avangardele cinematografice. Cu toate acestea, am găsit emoţionant articolul ei despre Sciuscià şi, deşi puţin prea personal pentru a fi în totalitate pe gustul meu, extrem de just.): "Când Sciuscià a avut premiera în America în 1947, am mers să-l văd singură la cinema, imediat după una din acele certuri teribile între îndrăgostiţi, care te lasă într-o stare de disperare neinteligibilă. Am ieşit de la cinema cu lacrimile curgându-mi pe obraji, când am auzit o voce irascibilă a unei liceene plângându-se iubitului său: "Ei bine, nu înţeleg ce e atât de special la filmul ăsta." Mi-am continuat drumul în susul străzii, plângând orbeşte, nemaifiind sigură dacă lacrimile mele aveau legătură cu tragedia de pe ecran, cu lipsa mea de speranţă sau cu starea de înstrăinare pe care o simţeam vizavi de acei oameni care nu simţeau strălucirea lui Sciuscià. Pentru că, dacă oamenii nu pot simţi Sciuscià, ce pot simţi?"
Sciuscià
Italia, 1946
Regie: Vittorio De Sica
Scenariu: Sergio Amidei, Adolfo Franci, Cesare Giulio Viola, Cesare Zavattini
Imagine: Anchise Brizzi
Montaj: Nicolo Lazzari
Muzică: Alessandro Cicognini
Cu: Franco Interlenghi, Rinaldo Smordoni, Anielle Mele, Bruno Ortenzi.