Departe de Hollywood - Festivalul Internaţional de Film de la Salonic, 2011

"Hollywood nu are ce căuta la Salonic" a declarat Dimitri Eipides, directorul festivalului care fascinează Balcanii. Cea de a 52-a ediţie a Thessaloniki International Film Festival, al doilea TIFF drag inimii mele, a avut loc în perioada 4-13 noiembrie 2011.

Filmul de deschidere a fost The Descendants, de Alexander Payne (prezent la Salonic), cu George Clooney, primul film al regizorului independent american după şapte ani (Sideways e din 2004) şi al cincilea în ultimii 15 ani.

Programul, scurt dar intens, a prevăzut 90 de filme în 10 zile.

Un (alt) "tour de force" cinefil, care s-a încheiat cu Martha Marcy May Marlene al debutantului Sean Durkin (născut în Canada, crescut în Anglia şi în SUA), cîştigătorul premiului pentru cel mai bun regizor la ultima ediţie a Sundance Film Festival.

Dimitri Eipides, care este convins că poate transforma Festivalul de la Salonic în "centrul cinematografic al Balcanilor", a confirmat că, în viitor, va muta toate activităţile festivalului, inclusiv acelea care se desfăşoară la Atena, în acest mic dar seducător oraş din Macedonia, în nordul Greciei.
"Festivalul îi aparţine oraşului Salonic, din punct de vedere organic şi logistic, iar această localitate are puterea să îl susţină, în ciuda gravei crize economice din Grecia", a spus Eipides, care a reuşit într-un an (şi cu fonduri europene) să reducă deficitul festivalului, după polemicile din 2010, de la 6 milioane de euro la 1,5 milioane.

Austeritate, deci, dar nu în detrimentul calităţii filmelor.

International Competition

15 filme din Germania, Marea Britanie, Mexic, Republica Cehă, Turcia, Grecia, Canada, Israel, Columbia, Rusia şi SUA au fost vizionate cu atenţie şi respect de un Juriu prezidat de Laurence Kardish, de la Departamentul de Film al Muzeului de Artă Modernă din New York, MOMA.

Premiul Golden Alexander pentru cel mai bun film (20.000 de euro) i-a fost acordat peliculei ruseşti Twilight Portrait de Angelina Nikonova, splendidă "opera prima" pe care o admirasem deja la Veneţia, în secţiunea Zilele Autorilor.

Twilight Portrait, scris de actriţa Olga Dihovichnaya, protagonista filmului, nu este numai un portret al Rusiei contemporane şi al degradatelor condiţii sociale ale metropolelor ruseşti; este şi o analiză perspicace a psihologiei unei femei complicate. Şi cinema feminin sută la sută: produs, scris, regizat şi interpretat de Olga şi Angelina, cu o echipă compusă numai din femei.

Actriţa Olga Dihovichnaya, de o frumuseţe esenţială, o interpretează pe Marina, o asistentă socială care se ocupă de adolescenţi abuzaţi, cu un soţ bogat şi un tată autoritar. O viaţă aparent satisfăcătoare şi indulgentă, care ascunde însă extrema solitudine şi suferinţă interioară a unui personaj complex. Un banal accident, furtul genţii pe stradă, într-o noapte ploioasă, provoacă prăbuşirea verticală a vieţii Marinei. Violată de trei poliţişti beţi, cade în abisul unei depresii profunde, care o face să înţeleagă ipocrizia raporturilor umane în care îşi scaldă existenţa. Se declanşează Sindromul Stockholm: Marina (crede că) se îndrăgosteşte de unul din poliţiştii care au violat-o şi această pasiune nesănătoasă duce la anularea întregii sale realităţi. Totul se complică, planurile narative se stratifică, iar progresiva evoluţie a protagonistei devine imprevizibilă.

Noul cinema rusesc demonstrează încă o dată extraordinara sa putere epică şi consolidata sa capacitate de a "săpa" în profunzimea sufletului uman. Personajul feminin din Twilight Portrait impune, prin ondulaţiile trăirii sale interioare, o reflecţie asupra societăţii, iar temele sociale devin simptomul care confirmă un îngrozitor "mal de vivre". Ca spectator, te scufunzi împreună cu Marina într-o prăpastie în care nu există duplicitate şi se creează o empatie radicală între public, poveste şi protagonistă. Un film care pluteşte într-un echilibru precar, în crepuscul.

O operă despre obsesia sexului, în care Marina îşi caută propria anihilare (ca şi personajul din Shame al lui Steve McQueen). Nimicire personală prin practica sexuală umilitoare, ca mijloc neconciliator pentru a renaşte. Joc psihologic pervers, masochist, vicios şi controversat, în care brutalitatea raportului sexual devine instigare împotriva oricărui moralism. Un personaj care se transformă în simbol al unei societăţi bolnave şi care, într-un peisaj urban avariat, continuă să caute dragostea, adevărul şi propria izbăvire. Film tulburător şi sincer, realizat fără teamă şi fără făţărnicie. Un premiu meritat.

Open Horizons

În această secţiune am văzut cele mai multe filme bune. De una singură sau cu Anca, în mijlocul publicului grecesc, cel mai gălăgios din lume, îmi făceam loc în cele şase săli de cinema ale festivalului, în fiecare zi, cu încăpăţînare, ca un vînător gata să-şi captureze prada (imagini şi sunete).

Surprinsă, ca un copil care vede pentru prima oară curcubeul, că (mai) există aşa de multe filme şi atîţia cineaşti, în întreaga lume, care (re)inventează poveşti mişcătoare, cu un talent inepuizabil. Ca simplu spectator, pentru a putea preţui în libertate un film, e nevoie să te laşi în voia lui şi să întrerupi ostilităţile atîta timp cît durează seducţia "întîlnirii".

A avut dreptate Dimitri Eipides cînd ne-a spus că a încercat să selecţioneze filme care "devin parabole universale, în care codurile narative sînt re-negociate prin limbajul imaginilor, în care lumea îţi apare nouă".

Cînd ieşeam din sălile de la Salonic, totul în jurul meu era la fel, vîntul bătea dinspre Muntele Olimp, numai eu eram alta...

Mi-a plăcut filmul islandez Either Way al lui Gunnar Sigurdsson, ireal de simplu, m-a încîntat Noomi Rapace în Babycall (rol pentru care a cîştigat premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Roma), un horror imperfect al regizorului norvegian Pal Sletaune, am ratat cu părere de rău noul film, Beast, al unei vechi cunoştinţe de la Cluj, Cristoffer Boe, am recuperat un film italian independent demn de atenţie, Corpo celeste de Alice Rohrwacher, am încercat să găsesc calităţi în A Little Closer al debutantului american Matthew Petock (asistentul lui Martin Scorsese în The Departed şi Shutter Island), am adorat noul film, Play, al suedezului Ruben Oslund (cunoscut tot la Cluj în 2008 cu Involuntary), i-am trimis pe toţi să vadă Présumé coupable de Vincent Garenq (dar Ancăi nu i-a plăcut), am plîns de mila protagonistului din filmul canadian Romeo Onze al lui Ivan Grbovic (minunat actorul Ali Ammar!), am rămas profund impresionată de Tyrannosaur, debutul regizoral al actorului Paddy Considine, un "look back in anger" cu un Peter Mullan în stare de graţie şi cu un imens Eddie Marsan (film care a cîştigat premiul secţiunii Open Horizons), am criticat cu oricine mă asculta Terraferma al italianului Emanuele Crialese, m-am plictisit uşor la Un amour de jeunesse al doamnei Assayas, Mia Hansen-Love, m-am plictisit enorm la Innocent Saturday al rusului Alexander Mindadze, despre explozia de la Cernobîl, m-am emoţionat la Weekend al britanicului Andrew Haigh (care a lucrat cu Ridley Scott şi Harmony Korine), o delicată poveste de dragoste homosexuală, cu doi actori fantastici, Tom Cullen şi Chris New, m-a enervat modul extrem de "cool", estetizant, în care iranianul Mohammad Rasoulof filmează Goodbye, irosind o poveste interesantă, m-am închinat în faţa talentului regizorului rus Andrey Zvyagintsev, care, după Leul de Aur de la Veneţia din 2003 cu The Return, dă din nou lovitura cu Elena, film în care mocnesc conflicte de toate tipurile, m-am îndrăgostit de cei trei copii adorabili din Tomorrow Will Be Better al polonezei Dorota Kedzierzawska, am bifat, şi bine am făcut, Le Gamin au vèlo al fraţilor Dardenne.

Dar cel mai temeinic film văzut în Open Horizons, şi în general la Salonic, a fost australianul Snowtown al debutantului (!) Justin Kurzel, alt talent incontestabil al şcolii de cinema de la Sydney (ca şi David Michôd, autorul redutabilului Animal Kingdom). Film sumbru, demoralizant, care mi s-a cuibărit în suflet, în ciuda faptului că mai degrabă l-am intuit, neînţelegînd toate replicile (e vorbit cu accent australian working class, iar subtitrarea în greacă nu m-a ajutat deloc). Inspirat după cărţile Killing for Pleasure de Debi Marshall şi The Snowtown Murders de Andrew McGarry, este povestea adevărată a adolescentului de 16 ani Jamie (interpretat de un debutant uluitor, Lucas Pittaway, despre care sînt sigură că vom mai auzi şi îndrăznesc să spun că poate deveni noul Heath Ledger), care trăieşte cu mama şi fraţii într-un cartier ponosit de la periferia oraşului Adelaide, unde domnesc violenţa şi şomajul. Schizofrenic, abuzat de un vecin pedofil, Jamie vede o fărîmă de speranţă în carismaticul nou amant al mamei sale, John Bunting, figura paternă care îi lipseşte. Dar Jamie nu ştie că Bunting este de fapt cel mai periculos "serial killer" din Australia... Un film care îţi îngheaţă sîngele în vine, te ia de mînă şi te conduce în abisul unui adevărat coşmar. De neratat!

Tributes

Ulrich Seidl a fost protagonistul unei retrospective şocante pînă la limita suportabilităţii. Am continuat să mă deprim cu Good News, Losses to Be Expected, Last Men, Animal Love, Dog Days, Models, Jesus, You Know, Import/Export şi am văzut pentru prima dată teribilul The Bosom Friend, din 1997, un documentar despre René Rupnik, un profesor de matematică de 50 de ani care trăieşte cu bătrîna mamă într-un apartament-depozit de gunoi şi ziare vechi, obsedat de sînii actriţei Senta Berger... Am ieşit din sală cu o singură idee în minte: să mă sinucid imediat, ca să nu mai văd niciodată aşa ceva... Mi-am dat seama că Seidl distruge mecanismul meu de rezistenţă în faţa ororii realităţii...

Mi-am restabilit, în parte, echilibrul interior cu filmele unui alt protagonist al retrospectivelor de la Salonic, danezul Ole Christian Madsen, cunoscut mai ales pentru hit-ul Flame and Citron din 2008. I-am apreciat talentul, am admirat actorii cu care lucrează (fraţii Mads şi Lars Mikkelsen, Paprika Steen, Stine Stengade) şi am rîs la ultimul lui film, Superclásico, o comedie spumoasă despre pasiunea danezilor pentru vin şi fotbal (în deplasare în Argentina), care va reprezenta Danemarca la premiile Oscar din 2012. Ole Christian era la Salonic, peste tot, în sală, pe stradă, la interviuri, la petreceri, îmbogăţindu-ne pe toţi cu simpatia şi cu inteligenţa lui.

O altă retrospectivă i-a fost dedicată independentei americane Sara Driver, soţia lui Jim Jarmusch, prietena lui Spike Lee. Am văzut When Pigs Fly, din 1993, cu Alfred Molina şi Marianne Faithfull, şi You Are Not I, debutul ei din 1981, după o nuvelă de Paul Bowles, film în alb/negru realizat cu 12.000 de dolari, pierdut şi regăsit (în arhiva lăsată de Paul Bowles), restaurat de curînd; în 2010 a fost proiectat pentru prima dată după 20 de ani. Cahiers du Cinéma îl consideră unul dintre cele mai bune filme ale anilor '80: povestea unei tinere schizofrenice care fuge dintr-un spital psihiatric. Şi iar m-am deprimat...

Singura retrospectivă de la Salonic la care am putut renunţa (pentru că văzusem deja toate filmele) a fost cea dedicată regizorului italian Paolo Sorrentino, născut la Napoli în 1970. Zgomotosul şi indisciplinatul public grecesc s-a ales cu toate lungmetrajele şi scurtmetrajele lui Sorrentino, inclusiv cu ultimul succes, This Must Be the Place, interpretat de Sean Penn.

Balkan Survey

În secţiunea Balcan Survey, România a fost una dintre ţările protagoniste, cu Visul lui Adalbert de Gabriel Achim, Din dragoste cu cele mai bune intenţii de Adrian Sitaru, Loverboy de Cătălin Mitulescu, Încearcă să nu clipeşti de Radu Dragomir şi Superman, Spiderman sau Batman al lui Tudor Giurgiu.

La Salonic am mai avut plăcerea şi onoarea să mă bucur într-o seară de prezenţa la faţa locului a producătoarei Ada Solomon, care este, în primul rînd şi înainte de toate, o femeie extraordinară!

În aceeaşi secţiune am văzut un film albanez foarte bun, The Forgiveness of Blood, regizat de americanul Joshua Marston (Maria Full of Grace în 2004). Conflictul dintre generaţii, povestea unei răzbunări după regulile codului medieval albanez Kanun, din 1400, care încă reglementează în mod riguros viaţa socială din satele albaneze izolate şi dreptul la răzbunare după moartea unei rude, care poate lovi familia asasinului pînă la a treia generaţie. Incredibil şi de neînţeles, în inima Europei, la doi paşi de noi...
Devastator.

Thessaloniki Film Festival şi-a demonstrat încă o dată valenţa de fenomen cultural al unei ţări în criză, dar nu de iniţiativă. Şoferii de taxi se plîngeau că nu au bani să se ducă la filme (un bilet costa 6 euro), dar umblau cu programul în mînă şi ştiau despre filme, actori şi regizori mai mult decît criticii de film, tavernele erau pline şi petrecăreţe, curgeau şuvoaie de ouzo şi de retsina (în timp ce toţi îţi spuneau, cu zîmbetul pe buze, "Our country is collapsing!"), sălile erau arhipline de public competent, toate filmele bune erau "sold out", atmosfera balcanică rămîne plină de frenezie, eu tot nu am înţeles ce înseamnă "Kinematografikón paragogón", iar vocabularul meu activ în limba greacă continuă să fie limitat la unităţile de bază "kalispera", "kalimera" şi "parakaló".

M-am întors în Italia să sărbătoresc demisia lui Berlusconi şi noul guvern Monti (Full Monti), cu dorinţa de a nu pierde din vedere Festivalul de la Salonic, unde poţi circula, fără teamă, de la un film la altul!

(Dana Enulescu, noiembrie 2011)