Publicul se reîntâlneşte cu un autor - Gellu Naum la Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, 2011

Prima ediţie a Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj, Întâlnirile Gellu Naum, a avut loc între 7 şi 9 octombrie 2011. Cele trei zile au însemnat spectacole, conferinţe, lansări de carte şi inaugurarea librăriei teatrului. Spectacolele, toate după textele lui Naum, au adus în atenţia publicului un autor nu foarte cunoscut la noi, care ar merita să stea mai mult atât sub lumina lămpilor de citit cât şi sub cea a reflectoarelor scenei.

Conferinţa Gellu Naum şi avangarda europeană, condusă de Simona Popescu şi Ion Pop, chestionează acest curent, creând, aşadar, loc nu doar pentru practică, ci şi pentru teorie. Necesitatea unor astfel de discuţii e evidentă, mai ales pentru că reuşeşte să creeze un spaţiu de întâlnire între specialişti şi public. Practica aceasta ar trebui să fie mai des utilizată, pentru că ajută publicul să înţeleagă un autor ca Gellu Naum şi să-l pună într-un context mai mare, dar nu din motive care spun că un spectator care merge la teatru trebuie să cunoască atât textul cât şi contextul, căci teatrul ar trebui să fie deschis tuturor, ci mai degrabă pentru curioşii care ar dori să ştie mai mult.

În Florenţa sunt eu, spectacolul lui Alexandru Dabija, personajele sunt interşanjabile, căci acum Wolf e Bolliac, şi invers. Dincolo de curiozitatea de la început, când te simţi ca un detectiv în căutare de indicii, realizezi, după un timp, că ping-pongul de personaje nu trebuie descifrat, ci degustat. Astfel, de la uimire se trece la plăcerea de a vedea cum actorii sunt ba unul, ba altul, sărind dintr-unul într-altul cu o dexteritate care pune accentul pe calităţile lor actoriceşti. Războiul pare fără sens, isteria e atât de grotesc subliniată, încât nu mai rămâne nimic de făcut decât să iei distanţă şi să râzi. Soldaţii care cântă şi încearcă să se grupeze, costumele lor murdare, şi toată harababura cu livretul militar pot să ofere o fotografie vie a ceea ce înseamnă, de fapt, lupta. Pe scenă este un alt public, iar intruziunile acestuia din urmă, care e în oglindă cu publicul real, chestionează ceea ce înseamnă, de fapt, ideea de spectator şi care sunt limitele sale.

Spectacolul Insula, regizat de Ada Milea, e atât de proaspăt şi viu, încât nu e greu de crezut că sala va fi plină pentru multă vreme de acum înainte. Ada Milea, la al doilea spectacol după acelaşi text, primul fiind cel la care a lucrat acum câţiva ani cu Alexandru Bălănescu, are capacitatea de a reciti textul şi de a recrea un nou spectacol. Odată ce auzi vocile actorilor (mai ales vocea Ancăi Hanu, a lui Cristian Grosu, a Ramonei Dumitrean, Irinei Wintze, Adrianei Băilescu şi Rominei Merei) realizezi că regizoarea şi compozitoarea scoate la suprafaţă lucruri pe care poate nu le bănuiai în legătură cu calităţile lor vocale. Apoi, pofta lor de a juca se vede şi în timpul spectacolului, şi la aplauze şi bisurile unde Ada Milea cântă.

Chiar dacă Gellu Naum ar fi putut părea o opţiune riscantă, căci nu e nici un autor cunoscut pentru publicul tânăr şi nici unul foarte facil, după Întâlnirile de la Cluj am văzut că există public care dacă nu era interesat de el, poate (re)deveni odată ce ar vedea Insula şi Florenţa sunt eu. Şi dacă actorului îi place ce joacă (e cazul ambelor spectacole), şi spectatorului îi e mai uşor să-i placă.

Florenţa sunt eu, de Gellu Naum şi Jules Perahim
Regia: Alexandru Dabija;
Scenografia: Dragoş Buhagiar;
Muzica: Ada Milea;
Mişcarea scenică: Florin Fieroiu;
Distribuţia: Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Romina Merei, Anca Hanu, Angelica Nicoară, Patricia Boaru, Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Adrian Cucu, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, Cătălin Codreanu, Cristian Rigman, Silvius Iorga, Miron Maxim.

Insula, de Gellu Naum
spectacol concert de: Ada Milea
scenografia: Valentin Codoiu
asistent de regie: Andreea Iacob
Distribuţia: Cătălin Herlo, Miron Maxim, Anca Hanu, Adrian Cucu, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Irina Wintze, Adriana Băilescu, Romina Merei, Silvius Iorga, Cristian Rigman, Ada Milea.