Magul de la Burbank - Walt Disney

Vii, colorate şi sensibile, filmele lui Walt Disney nu îşi arată deloc ridurile pe faţa de celuloid, deşi peste unele dintre ele au trecut câteva decenii, având o vârstă respectabilă. Înzestrate cu ritm şi vioiciune, aceste pelicule oferă spectatorilor de astăzi (ca şi bunicilor acestora) poveşti pline de drăgălăşenie, o lume populată cu dalmaţieni, pisici aristocrate, urşi, pantere, elefanţi, căprioare sau eroi din basmele clasice. Adevărate vedete ale genului, aceşti protagonişti ţin piept cu brio atât personajelor din filmele cu actori reali, cât şi eroilor animaţi ceva mai tineri, care au câştigat în dinamism şi tenacitate, dar şi-au pierdut, deseori, umorul şi fotogenia. Pentru naşterea filmelor care contracarează azi atacurile roboţilor ultraperformanţi, a fost nevoie de talent de povestitor, de o subtilă intuiţie psihologică, de fantezie vizuală, de ureche muzicală şi, mai ales, de multă dragoste pentru copii, pentru animale şi pentru frumuseţe în general. Cel care le-a dat naştere, Walt Disney, ar fi aniversat pe 5 decembrie 2011, 110 ani.

Pentru prima oară, numele lui Walt Disney apărea într-un hronic din secolul al XI-lea - era un oştean din armata lui Wilhelm Cuceritorul, evidenţiat în bătălia dată la 14 octombrie 1066 pe colina Senlac, aproape de Hastings. Să reţinem că astăzi, în nordul Angliei, un orăşel destul de important se numeşte Norton Disney.

Conform documentelor, familia lui Walt Disney se trage dintr-un general stabilit în Irlanda, la Dublin, în 1690. După un secol şi jumătate, în 1840 - când aventura Lumii Noi atrăgea multă lume - doi descendenţi ai acestui general vor debarca la New York. Al treilea va alege Canada. El este bunicul lui Walt, dar cel care-i va fi tată, Elias Disney, născut în 1859 la Golderich, va părăsi pământul canadian pentru Florida, se va stabili în Kansas, apoi în Chicago, unde pe 5 decembrie 1901 i se va naşte cel de-al patrulea băiat, pe care îl va boteza cu numele de Walter.

Copilăria, Walter şi-o va petrece la ferma din Marceline - Missouri, unde, mânat de griji şi de nevoi, Elias Disney îşi va aduce familia. Aici, se va amuza urmărind viaţa animalelor, va asculta "recitalurile" de vioară ale tatălui său (apreciind rolul unei muzici potrivite la locul potrivit) şi, mai ales, va studia, căutând să le copieze, cele mai reuşite caricaturi din ziarele locale.

La zece ani, avea deja, renumele de cel mai bun desenator din zonă, aşa încât un vecin şi prieten, doctorul Sherawood, proprietarul unui cal pur-sânge - pe numele său Rupert îi comandă un desen al patrupedului său iubit. Rupert e nărăvaş şi nu vrea să pozeze, dar tânărul Walt reuşeşte să îl deseneze şi este recompensat cu "fabuloasa" sumă de zece dolari.

Putem considera că, din acel moment, cariera lui Walt Disney începuse. El nu bănuia, că peste ani, datorită desenelor sale cu animale, va fi numit nu doar "un Esop modern", ci, chiar, "cel mai important artist grafic pe care omenirea l-a avut de la Leonardo încoace"(!).

În ceea ce-i priveşte pe părinţii săi - tatăl, Elias Disney, de origine irlando-canadiană şi mama, Flora Call, descendenta unei familii germano-canadiene -, ei nu întrevedeau talentul de geniu (artistic, organizatoric, financiar) al băieţelului ce se trezea în fiecare dimineaţă la trei şi jumătate pentru a vinde ziare. Micuţul de atunci avea să fie fondatorul unui imperiu al divertismentului. La Burbank, acesta va pune pe picioare unul dintre cele mai prospere studiouri ale industriei cinematografice americane.

Când, la 15 decembrie 1966, la doar 65 de ani, părăseşte această lume vremelnică pentru a se alătura nemuritoarelor sale personaje, Walt Disney era deja o legendă a secolului al XX-lea, un erou tipic al Americii. Popularitatea lui se baza pe calităţile asociate numelui său, dar şi idealului american: imaginaţie, optimism, putere de muncă, iniţiativă, reuşita prin forţele proprii.

A fost cel mai recompensat creator al tuturor vremurilor: alături de echipa sa a primit, din aproape toate ţările de pe toate continentele, 950 de medalii, dintre care 48 de premii Oscar şi şapte premii Emmy. Şi, ca o ironie a sorţii, el, băiatul sărac, care nu a putut absolvi nicio facultate, va fi decorat şi omagiat de universităţi de prestigiu ca Harvard sau Yale şi va fi învestit de Republica Franceză Ofiţer al Legiunii de Onoare. Regatul său magic - Disneyland - primeşte mii de vizitatori printre care regi, regine şi şefi de state din toată lumea.

În creaţia lui Walt Disney, filmul de lungmetraj a avut rolul hârtiei de turnesol din experienţele de la chimie. El a evidenţiat punctele forte, dar şi limitele magului de la Burbank. Începând chiar cu Snow White and the Seven Dwarfs (1937), a devenit clar pentru toată lumea că marea problemă o prezintă credibilitatea psihologică şi conturarea grafică a personajelor-oameni, mai ales ale acelor personaje-oameni necaricaturizate.

Sentimentalismul excesiv, "drăgălăşenia" expresiei grafice, inconsistenţa psihologică, paleta coloristică roz-bombon sau bleu-azuriu a unor frumose sau frumoşi Disney (Snow White, Cinderella, Prince Charming etc.) nu trebuie puse în seama unei surse literare, nu vin din lumea, fie ea oricât de mirifică, a basmelor. Nu fraţii Grimm sau Charles Perrault sunt "vinovaţi" de edulcorarea poveştilor şi personajelor, ci universul de simţire şi de imaginaţie al acelor cărţulii ilustrate, pentru care Walt Disney şi-a mărturisit, deschis, preferinţa: "Dacă arta cărţilor ilustrate emoţionează, atunci mie îmi place această artă, iar dacă eu sunt un sentimental, ei bine, nu sunt singurul. Există pe lume milioane de oameni care, asemeni mie, sunt sentimentali."

Singura "fiinţă umană" care reuşeşte să scape de această viziune sentimentală şi simplificatoare este Alice. Personajul şi lumea lui Lewis Carroll capătă, graţie desenului animat Alice in Wonderland (1951), veritabilele lor dimensiuni, filmul semnat anterior de Norman Z. McLeod (1933) probând, fără niciun dubiu, eşecul încercării de a da viaţă unui asemenea subiect prin actori şi ambianţă reală.

Dar atmosfera de reverie, fantasmagoria angoasantă, baletul coşmaresc al personajelor şi obiectelor, deşi pline de inventivitate, vor înspăimânta publicul infantil, principalul şi esenţialul public al lui Disney.

Unul dintre cele mai frumoase lungmetraje ale desenului animat este, în acelaşi timp, şi unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri comerciale. "Am decis" - va declara Disney - "să nu-mi mai iau niciodată astfel de riscuri. Povestea aceasta era plină de figuri stranii de care nu puteai, nu aveai cum să te ataşezi. Alice însăşi nu era prea simpatică... Poţi avea nenumărate situaţii comice sau dramatice, care de care mai originale, dar dacă publicul nu reuşeşte să se identifice cu personajele şi să participe alături de ele la peripeţiile prin care trec, atunci totul este în zadar!"

Consecvent acestei gândiri, Disney va renunţa să aducă pe ecran (deşi a realizat o mare parte din desene) istoria lui Chantecler şi Renart, o poveste ce amestecă fragmente din teatrul lui Edmond Rostand cu romanul lui Renart. Proiectul a fost considerat prea "intelectual", deci nu pe gustul publicului larg, şi abandonat. Tot la proiecte abandonate găsim şi povestea Hänsel şi Gretel (cu Mickey şi Minnie în distribuţie). Disney s-a temut ca vocea în falset a lui Mickey, suportabilă într-un scurtmetraj, să nu devină enervantă într-un lungmetraj. Personajele simpatice nu trebuie să devină antipatice. Cheia reuşitei, mai ales când te adresezi publicului-copil, e ca şi cele antipatice să fie simpatice", găsim în jurnalul lui Disney.

De altfel, Walt se simte în largul lui când e vorba să dea viaţă personajelor umane caricaturizate (piticii din Snow White) sau groteşti (gnomii din Sleeping Beauty (1959), căpitanul Hook cu braţul său mutilat din Peter Pan (1953), Cruella De Vil cu mantourile ei din blană din One Hundred and One Dalmatians (1961) şi cap de serie a "minunaţilor răi", Maştera - Vrăjitoare din Snow White.

Creativitatea plastică şi ingeniozitatea rezolvărilor stilistice sunt la înălţime când e vorba de "faţa neagră" a personajelor disneyene, echipa de la Burbank ajungând la concluzia că, în desenul animat, "cel mai bine e să fii rău, cel mai frumos «dă» pe ecran când eşti urât şi cel mai bine arată oamenii când au chip de animale!"

De altfel, Walt Disney mărturisea, într-un interviu că, în materie de lungmetraj, favoritul său este Bambi (1942), pentru că, în acest film nu există... picior de om. Evident, specialitatea casei Disney este "lumea celor care nu cuvântă". Dragostea pentru animale va aduce pe ecran o încântătoare faună: rând pe rând, filmele de la Burbank vor propune o "arcă a lui Noe", populată cu cele mai surprinzătoare şi năstruşnice vietăţi - elefănţei care zboară cu urechile, pisici ("aristocrate", siameze şi... maidaneze), câini (dalmaţieni, cockeri şi... vagabonzi), vulturi pleşuvi, urşi dansatori, greieraşi (pe post de conştiinţă), iepuraşi patinatori, maimuţe-regi ai junglei.

Principiile, preluate din scurtmetraje, rămân însă neschimbate: personajele-animale sunt elemente ale unei demonstraţii moralizatoare, optimismul fiind emblema firmei. Băieţelul Mowgli îşi uită tristeţea alături de ursul Baloo şi învaţă să găsească "strictul necesar", Pinocchio se salvează ascultând sfaturi de la greieraşul Jiminy Cricket, Pongo-dalmaţianul nu se lasă până nu se însoară (şi) stăpânul său etc. Antropomorfismul lui Disney creează, conform aprecierii unui critic: "o nouă mitologie, stranie şi, câteodată, nesănătoasă, în care animalele, pe jumătate oameni, posedă propria lor civilizaţie şi evoluează în mediul «uman» cu feţe de urşi şi vaci".

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm: Disney, indiferent că povesteşte un basm sau pune animalele să vorbească, rămâne un moralist şi un bun educator, ţinând seama de sfaturile "bătrânului" Boileau:" Vreţi să aveţi succes în tot ce-aţi plăsmuit?/ O lecţie ce «muza» vă dă şi-i de folos:/ Legaţi întotdeauna utilul de frumos."/

Prin anii '50 ai secolului XX, aflat la apogeul gloriei, Walt Disney îşi amintea cu umor: "Am fost tare încurcat când, într-o zi, un băieţel aflat în vizită la Disneyland m-a întrebat: «Dumneavoastră sunteţi cel care îl desenează pe Mickey Mouse?» A trebuit să recunosc că nu mai desenez. «Atunci, dumneavoastră născociţi toate glumele şi întâmplările?» «Nu», am răspuns, «nu eu». El s-a uitat la mine şi, mirat, a exclamat: «Bine, dar atunci ce faceţi?» «E»i, am răspuns, «eu cred că sunt un fel de albinuţă. Merg dintr-un loc în altul, prin studiouri, adun polenul şi îl duc unde trebuie. Cred că asta este munca mea.»"

De fapt, Disney nu a fost ceea ce este, în mod curent numit, regizor. El a fost producător. Textul publicitar al primelor sale filme indica clar: Mickey Mouse Sound Cartoons, Produced by Walt Disney, Drawn by Ub Iwerks (Desene animate sonore Mickey Mouse, produse de Walt Disney, desenate de Ub Iwerks).

Realizator accidental, dar producător omniprezent, el ţinea totul într-o mănuşă de fier, mai ales când, ca urmare a producţiei de lungmetraj, artizanul Disney va ceda locul industriaşului Disney. Părintele de odinioară al lui Mickey Mouse devine "Fordul desenului animat", un organization man, care îşi îndrepta atenţia, mai degrabă, spre perfecţionarea sistemului decât spre arta grafică. Celebrul stil O - cel al formelor rotunjite - încetează de a fi doar o opţiune grafică. Acesta devine "marca fabricii", exprimând un mod de a gândi: înlăturarea oricărei asperităţi, alegerea oportunităţii!

Colaboratorii săi recunosc faptul că Disney avea un "ochi infailibil". Acel "control de calitate" pe care îl aplica tuturor produselor sale va face ca filmele Disney, chiar dacă nu mai sunt "unicate", să fie uşor recognoscibile, să aibă eleganţa "produselor de serie mică". Adică tocmai bune pentru uzul întregii familii şi, totodată, pentru uzul a generaţii întregi.

The Jugle Book (1967) şi The AristoCats (1970) sunt realizate după anul 1966, adică după moartea celebrului cineast, dar nimeni nu pune la îndoială apartenenţa lor la marile creaţii 100% Disney. Tot Disney sunt - nu doar prin producţie, ci mai ales prin calitatea standard - The Little Mermaid (1989), Beauty and the Beast (1991), Aladdin (1993), Hercules (1997).

Ceea ce odinioară Disney doar visa, azi se poate vedea pe ecran: o apă azurie ca albăstrelele şi limpede cum este cristalul, cu irizări de aur la soare, plumburie într-o apocaliptică furtună, unde micuţa sirenă a lui Andersen îşi căuta iubirea şi dorinţa de a fi altceva decât e. De asemenea, valsul lui Belle şi al Bestiei, în care perspectiva sălii de bal se schimbă permanent şi unde jocul de lumini şi de umbre dansează cu protagoniştii, toate acestea graţie animaţiei la calculator.

Şeful producţiei holdingului Disney, Jeffrey Katzenberg, remarca: "Ceea ce este formidabil este că revenim mereu la Disney. La zeci de ani după, filozofia sa, valorile sale, tehnicile sale sunt mereu prezente în fiecare imagine."

Întrar-adevăr, în mai toate filmele casei Disney, personajele principale sunt rodul unei concepţii idealiste, simplificată în structură şi forme generatoare de emoţii, căci răspund dorinţelor umane cele mai profunde şi reprezintă - după normele disneyene - aspiraţiile publicului: dragostea, fidelitatea, bunătatea, speranţa în mai bine, concretizată în happy-end.

Regăsim aici acelaşi stil grafic O, deşi acum mai propriu ar trebui numit AAO, adică animaţie asistată de ordinator. Din fericire, echipa de la Disney a ştiut întotdeauna să marieze perfect tehnologiile cele mai noi cu cele mai tradiţionaliste concepţii. Tehnicile clasice de desen n-au fost niciodată abandonate în favoarea imaginilor de sinteză.

La Burbank, experienţa permite să nu se cadă în abuzul de efecte speciale, ca ordinatorul să fie un mijloc şi nu un scop, ca personajele să fie rodul emoţiei desenatorului şi nu al virtuozităţii programatorului.

Dincolo de toate sau mai presus de toate, să ne bucurăm de poveştile casei Disney ca de un dar pe care magul Walt continuă să îl ofere tuturor celor care se încăpăţânează să creadă că nevoia de basm este o problemă de suflet, nu o problemă de vârstă.