Poate că 2010 n-a fost un an prea bun pentru dramaturgia românească, dacă a câştigat un text nici total ratat, dar nici demn de a fi încoronat de un titlu care-i dă valoare într-un mod atât de categoric. Labirintul, piesă desemnată câştigătoare la concursul Uniunii Teatrale din România (UNITER) de un juriu format din Marina Constantinescu, Nicolae Manolescu şi Marian Popescu, are o aromă de telenovelă "cu ştaif" şi nu e departe ca format de Tectonica sentimentelor, a lui Éric-Emmanuel Schmitt, pusă în scenă de Nicolae Scarlat la Teatrul Naţional Bucureşti.
Piesa lui Radu F. Alexandru pune oglinzile a două cupluri faţă în faţă, până când acestea se sparg şi îşi amestecă cioburile. Spectacolul nu a avut încă premiera, şi aşa s-ar putea explica anumite interacţiuni ratate sau momente, din păcate, inabil gestionate. Se caută, încă, o formulă.
Poate că rigiditatea Maiei Morgenstern se va dilua, cu timpul, Mircea Rusu va sesiza că supraalimentează pedanteria personajului său, iar Alexandru Pavel îi va da consistenţă personajului Dan nu din agitaţie exterioară, ci din forţă interioară. Diana Cavallioti este singura care pare să fi nimerit culoarul autentic al personajului său, o tânără aşezată prea devreme la casa ei şi care a confundat exaltarea primului act sexual cu dragostea.
Radu F. Alexandru a scris o dramă realistă, care încearcă prea evident să-şi estompeze derapajele academice şi manierismul prin fraze banale sau chiar accente vulgare de vocabular. Piesa arată prea mult nivelul celui care a scris-o (autorul inteligent, care-şi accesibilizează limbajul pentru a fi înţeles de cei mulţi) şi nu are tactul stilistic al unor dramaturgi precum Mimi Brănescu sau Lia Bugnar.
Frustrări sexuale
Giulia şi Dan au un copil de zece luni, s-au căsătorit, dar nu mai reuşesc să comunice şi nici nu mai au relaţii intime. Dan le cere ajutorul părinţilor lui, ei înşişi cu probleme de comunicare şi înstrăinaţi de orgolii. Iniţial, problemele celor două cupluri au elemente care pot genera empatie, dar sunt duse prea repede într-o zonă confuză.
Ca spectacol de teatru, Love Stories se limitează la a spune povestea, fără procedee tehnice complicate, schimbări de decoruri sau de costume, care să dinamizeze acţiunea. Şi-a propus să compenseze prin mesaj şi prin emoţie. Deocamdată, doar şi-a propus.
Pe afiş este folosit numele lui Emil Hurezeanu, care atrage atenţia, desigur. Cât de mult se susţine apariţia jurnalistului în spectacol, în proiecţii video succesive? Destul de puţin. Emil Hurezeanu pare că citeşte la prima mână textul pe care îl are de spus - monologul unui scriitor care va publica în cele din urmă povestea eroilor, după o întâlnire cu ei la Albena, în Bulgaria. Evident că nu trebuia să joace, ar fi fost mult mai rău să se prefacă peste noapte în actor, dar şi-a transformat personajul într-un simplu cititor de prompter, care, trist şi autentic, se mai şi încurcă.
În mai multe ieşiri publice, Ion Caramitru şi Victor Rebengiuc traduceau paradoxul sălilor pline din teatrele româneşti printr-un cuvânt: lehamite. În sens mai elegant, fuga cetăţenilor de spectacolul politicii, de telenovela de la televizor şi dorinţa de a se raporta la altceva.
Piesa câştigătoare a concursului UNITER nu-i ajută prea mult pe spectatori să fugă, ba, cu o oarecare eleganţă, chiar îi ţine pe loc. Dar limbajul elevat şi analiza psihologică nu pot ascunde o construcţie previzibilă, care porneşte de la o bază solidă şi ajunge la un punct culminant puţin verosimil şi artificial, dublat de un deznodământ exagerat. Pe sub haina lui de catifea, spectacolul Love Stories se mândreşte cu un trup de telenovelă.
Info
Spectacol: Teatrul Metropolis, Bucureşti, Love Stories (Poveşti de dragoste)
După: Radu F. Alexandru
Cu: Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Alexandru Pavel, Diana Cavallioti (cu participarea lui Emil Hurezeanu
Regia: Claudiu Goga
Scenografia: Lia Dogaru