Sună a normalitate europeană povestea asta. Nu e chiar aşa, dar faptele pe care le-am relatat mai sus sunt cât se poate de reale. Montarea baletului Don Quijote aflată actualmente în repertoriul bucureştean datează din 2000 şi este o adaptare a lui Mihai Babuşka în spiritul montărilor clasice ruseşti (Petipa/Gorski). Diferenţa esenţială vine din faptul că este vorba doar despre două acte - adică o versiune mai concisă, mai dinamică, beneficiind de acea notă de umor pe care Mihai Babuşka încearcă de fiecare dată să o scoată în evidenţă în montările sale.
Minkus a compus muzica pentru acest balet la comanda lui Petipa, varianta sa rămânând cea mai frecvent folosită (pentru că, în altă ordine de idei, tema lui Don Quijote a fost transpusă în limbaj coregrafic şi pe alte coloane sonore). Am avut plăcerea să constatăm că în faţa unei partituri simple, dar nu neapărat simpliste, orchestra Operei Naţionale din Bucureşti reuşeşte să ofere o versiune practic fără reproş. Iar mâna fermă a dirijorului Ciprian Teodoraşcu face ca acompaniamentul orchestral al baletului să decurgă fără fisură.
Rolurile de caracter, ca de obicei în producţiile Operei bucureştene, sunt deosebit de reuşite şi de bine personalizate. Creaţia lui Antonel Oprescu în Don Quijote are forţă actoricească şi subliniază mai mult latura visătoare, idealistă a personajului, în detrimentul celei comice. În notă bufă însă, cu un dinamism şi un haz ce vin şi din interpretare, nu numai din coregrafie, evoluează Răzvan Marinescu în Sancho Panza, întrecut fiind poate doar de întotdeauna spiritualul Cătălin Caracaş, în rolul plin de culoare al lui Gamacho.
Un balet care se desfăşoară într-un ritm foarte alert, Don Quijote are un larg palier de roluri secundare, susţinute cu implicare de solişti ai Operei, o evoluţie plină de gingăşie şi fragilitate pe care ţinem să o menţionăm fiind cea a "amoraşului" Oana Popescu.
Cuplul de invitaţi străini a evoluat în rolurile titulare Quiteria - Basilio fără a ne oferi neapărat ceva ce nu am văzut la soliştii Operei bucureştene, efortul de adaptare rapidă la montarea locală simţindu-se. Temperamentul, tehnica şi viteza, cerinţe esenţiale ale rolului feminin principal, reprezintă calităţi pe care Seh Yun Kim demonstrează că le are, multe dintre momentele care dau strălucire acestui rol fiind rezolvate strălucit. Din păcate, o anumită rigiditate (pe care am simţit-o şi la partenerul ei, Jozef Varga), ne-a determinat să nu izbucnim în aplauze la fiecare element de virtuozitate reuşit (se pare că ele s-au datorat cunoscutelor "lacune" ale suprafeţei pe care se dansează, cu care străinii nu sunt obişnuiţi). Interesant este că aceşti doi balerini de talie europeană, (ca de altfel şi cei doi solişti din Lacul lebedelor, din 13 ianuarie) au venit la Bucureşti fără pretenţii materiale, doar pentru a "ajuta". Pentru că astfel de prezenţe în prim plan îi motivează şi pe cei care dansează în jurul lor.
Corpul de balet al Operei Naţionale se întinereşte dar - mai ales în situaţia unei baze de selecţie din ce în ce mai sărace - acest lucru nu reprezintă o condiţie suficientă pentru menţinerea unui climat concurenţial real. De aceea, merită aplaudată ideea de a continua şirul colaborărilor cu solişti de peste hotare al căror nivel să "deranjeze", pozitiv desigur, rutina spectacolelor de stagiune.
Oricum, ajung a doua oară în trei săptămâni la Operă şi întâlnesc săli pline şi public "proaspăt"... Este şi acesta un mod în care se văd roadele eforturile de "cosmetizare" şi întinerire impuse cu forţă în urmă cu nu mulţi ani, care sperăm să fie continuate.
Notă: Fotografii de Virgil Oprina