Preludiu prelungit - Asfixiere prin contract. Semnezi şi intri în coşciugul vieţii.

Dintr-o societate aşezată, doamnelor şi domnilor, cu vicii consacrate şi instituţii bine puse la punct nu poate lipsi teatrul de consum. Cu societatea am ceva îndoieli, însă cu teatrul de consum mergeţi la sigur. Cel puţin la Teatrul LUNI. Mai rar un program (subliniez cuvântul program) artistic ca acela care se derulează cu consecvenţă şi seriozitate de o stagiune întreagă la Teatrul LUNI de la Green Hours sub coordonarea exigent estetică a Mihaelei Michailov. Cel mai recent proiect al programului e Preludiu prelungit al dramaturgului american contemporan Frederick Stroppel. Spectacolul, o comedie pe veşnica temă a sufocării în cuplu, în regia lui Alexandru Berceanu, se adecvează perfect programului.

Întâi autorul, apoi regizorul ghidează cu ştiinţă sigură balansul extrem de delicat între, pe de o parte, cruzime şi dragoste, ură maritală şi tensiune libidinală, iar de cealaltă parte, resursele nesfârşit comice pe care contrastele respective le conotează. Aşa ca formulă e garantată, scenele se termină "matematic" prin gâlgâielile de râs ale publicului. Pentru că nimic nu scapă de ironia autorului. Toate marcajele pseudo-tantrice ale ultimei jumătăţi de secol, nostima resuscitare a echivalenţei epifanie -erotism cu investitură mistică, cultele păgâne orgiastice prind din nou putere, atâta doar că sub pălăria ludicului şi a detaşării comice. ("Pamela: Nu am nici un fel de indulgenţă faţă de sexul terestru. Ar trebui să ne aplecăm asupra iubirii trupeşti cu intensitate religioasă. Orgasmul este cel mai apropiat echivalent al revelaţiei divine. (...) "Vrei să împărtăşeşti experienţe religioase cu mine? / Randy: Biserica mea sau a ta?")

Nici unul dintre clişeele lumii moderne nu e ocolit de sarcasmul autorului: fetiţele anorexice, "chestiile acelea subţiri", "cu pelvisuri osoase", chinuindu-se fără succes să dea plăcere "esenţei masculine pline"; regizorul de film - stăpân absolut peste frumosul comercial - aşteptat de toată suflarea feminină, doar-doar i-o reveni vreun rolişor după performarea "miracolului" erotic; bluful psihanalist cu dezrobirea şi exhibarea libidoului şi a fantasmelor sexuale de la agaţamente cu domni bine îmbrăcaţi şi mustăcioara elegantă până la violuri de oarbe. De fapt deliciul, încântarea comică, ironia suculentă tocmai de aici vin: din producţia fantasmatică ce dublează perpetua tocire a simţurilor angrenată în matrimoniu: "Să înduri eterna, stupefianta monotonie a copulaţiei politicoase şi aseptice! Ştiu o femeie care avea o pânza imensă de păianjen pe tavanul dormitorului. N-a curăţat-o niciodată pentru că aşa avea la ce să se uite".

Limbajul declarat impudic se spală de licenţă prin perspectiva dublă, detaşat ironică a autorului. Perifrazele vesele pentru "furnalele" senzualităţii (în savuroasa traducere a aceluiaşi Alexandru Berceanu) ar fi numai bune să explodeze timpanele pudibonzilor. Dar, după o tradiţie de sute de ani de comedii despre triunghiul conjugal şi de formulări ale relaţiilor în felurite şi meşteşugite chipuri, ele nu fac decât să accentueze convenţia de gen, cu atât mai uşor de acceptat de către public.

Regia o susţine şi ea impunând excese deliberate în jocul actorilor. Cu atât mai meritoriu e faptul că, în limitele unei convenţii asumate, reuşeşte să surprindă cu fiecare scenă. După începutul foarte bun, cu un extratext savuros, în care personajele se construiesc din gesturi ample, cheia este deja indusă. S-ar zice ca ne rotim în cerc. Dar în reţeta scenică obişnuită, regizorul strecoară breşe care suscită tot timpul întrebări asupra justificărilor personajelor. De exemplu, dacă în jocul lui Serban Pavlu intervin gesturi care trădează faptul că nu se simte chiar în largul lui ca bogătaş, personajul Andreei Bibiri spune lucrurile ca pe un rol cu care nu e foarte obişnuită. De abilitatea regizorului Alexandru Berceanu ţin motivaţiile surprinzătoare, ritmul frenetic şi fluiditatea spectacolului şi, mai ales, dozajul milimetric în care în hălcile de adevăr tragic transgresează comicul. Culoarea crudă în care personajele apar în final, singurătatea în cuplu, sufocarea şi ura din căsnicie sfârşesc, după reţeta americană, tot în comic. Însă unul din care deriziunea e exclusă. Pe scurt, se râde bine, în formula cea mai eficientă, căci se râde de clişee şi de adevăruri.

Iar râsul acesta gâlgâitor n-ar fi fost posibil fără splendidele performanţe actoriceşti. În primul rând fără Andreea Bibiri pentru care de la bătrânica ţărancă din spectacolul sorescian de acum câţiva ani de la Bulandra până la vampa de azi, cu senzualitate agresivă, "între coapsele căreia nu se stinge jarul", pare să nu existe nuanţă actoricească imposibilă. Actriţa nu numai că ştie să joace tot, dar reuşeşte ca de fiecare dată să fie uluitoare. În subconştientul soţiei interpretate de ea, domesticită de convenţii, stăpâneşte încă eterna prostituată visând ca toţi bărbaţii lumii să-şi conjuge puterile în vederea unui singur deliciu: al ei. Mobilitatea facială, exagerările care, culmea!, ei îi stau bine, neastâmpărul erotic şi imensa poftă de viaţă, toate sunt puse în joc de Andreea Bibiri în exhibarea curativă a fantasmelor personajului.

În rolul soţului, Serban Pavlu este un delicios dandy de împrumut, cu mustaţa lui din păr de cămila care a costat 99$. Pasional, vital, depăşit cu mult de situaţie şi de conţinuturile fantasmatice ale soţiei, Serban Pavlu desfăşoară resurse inepuizabile de comic.

La antipodul celor doi joacă Gheorghe Ifrim, "eternul soţ" comun, fericit încă în derularea simţurilor împărtăşite cu soţia. Personajul interpretat de el e irezistibil. În cheia mucalită, minora pe care o alege, în care actorul e strălucitor, e perechea perfectă care potenţează excesele personajului feminin. Omul său comun, evaziv, convins de justeţea opţiunii sale, încrezător în viaţă sa mică şi normală, e, desigur, instigat de comportamentul erotic al prietenilor. Echivocul acesta, ca şi trecerile în mare viteză de la o stare la altă, fără pic de schematism, îi reuşesc lui Gheorghe Ifrim cu o naturaleţe perfectă.

În concluzie: v-aţi săturat de soţul\soţia dvs.? Vă sufocaţi în cuplu? Viaţa e o corvoadă fără limite când vedeţi zilnic aceeaşi mutră (Sharon Stone să fie!) lângă dvs.? Porţia de dragoste pe care i-o administraţi e cel puţin egală cu porţia de ură? Şi infimă pe lângă muntele de resentimente? Mergeţi la Teatrul LUNI la Preludiu prelungit. După... dragostea dvs. va fi proaspătă ca în prima zi. Şi stagiunea e încă deschisă!