Înainte de a aborda un film ca acesta, trebuie lăsate deoparte orice prejudecăţi legate de genul respectiv ("aventură") şi de valoarea lui cinematografică: A vs. P. nu este un film "bun", dacă prin "bun" înţelegem exclusiv "film de artă"; este, însă, un film semnificativ, revelator pentru mutaţiile imaginaro-tehnologice care se petrec, de mai mulţi ani încoace, în zona filmului comercial (hollywoodian). Mai mult decît atît, el atinge - chit că, probabil, involuntar - cîteva chestiuni destul de subtile precum cele legate de spaţiu, poziţionare a publicului, interferenţa film-joc video, etc.
Povestea, în sine, pare un "copy & paste" după alte duzini de pelicule în care Pămîntul devine teatru de confruntare al unor civilizaţii extraterestre, cu Apocalipsa pîndind după colţ. Este - dacă vreţi - "modelul The 5th Element" (el însuşi un "copy & paste" meseriaş după imaginarul hollywoodian): Trecutul (readus la suprafaţă) interferează cu Viitorul, Spaţiul Extraterestru cu Pămîntul, "alien"-ii buni cu "alien"-ii răi - cu pămîntenii, mai mult sau mai puţin neputincioşi, la mijloc... În cazul lui A. vs. P., această confruntare capătă o dimensiune în plus prin felul în care este vizualizat conflictul: printr-o zoomare continuă, sus/jos, înăuntru/înafară, solid/impalpabil. Descinderea echipei de cercetători reunite de un miliardar, Charles Bishop Weyland, într-o piramidă ascunsă în adîncurile Antarcticii, este prilejul unei confruntări de alt ordin - mult mai pasionante - cu Spaţiul şi aproximările noastre empirice despre el. Cu Materia (în toate ipostazele sale) şi I-materia. Cu limitele reprezentărilor noastre. Şi, poate, cu Timpul însuşi.
Este simptomatic că, într-un film ca acesta, interpretările "oamenilor" sînt palide: de la Sanaa Lathan la Lance Henriksen, actorii "joacă" precum în benzile desenate. Psihologii-standard. Replici-deja-auzite. Rutină. Şi este încă şi mai semnificativ că acest lucru nu contează: ei nu sînt decît pioni pe o tablă de şah. Miza filmului e în altă parte: în felul în care putem vizualiza, astăzi, Imaginarul pe un ecran (mare) care a văzut multe... Anderson îşi duce filmul la bun sfîrşit cu mînă sigură - lăsînd loc, ca-n orice serie care se respectă, unui "va urma" -, dar reuşeşte să inducă totodată, ici şi colo, senzaţia unui proiect paralel care vizează mai mult decît simpla aritmetică scenaristică. Acest proiect este comparabil unui eseu, ei da, "filozofic": A. vs. P. poate fi "citit" - dacă există suficientă disponibilitate - (şi) ca un tratat în imagini despre metamorfozele solidului (de la metalic - "Predatorii" - la vîscos - "Alien"-ii), despre metamorfozele Spaţiului (structura de puzzle în mişcare a piramidei, balansul constant între o scenă şi holograma ei) şi, cum spuneam, chiar despre Timp (de la relicvele unui trecut imemorial la semnalele unui viitor ireprezentabil). Un eseu hollywoodian.