Lumea e prea mică. Era prea mică pentru James Bond, e prea mică pentru White Goodman, micul (la propriu) mare (la figurat) "rău" din DodgeBall - A True Underdog Story.
Goodman este patronul unui club de finess fiţos - în meniu: megamonitoare (cu plasmă, probabil) pe care Goodman laudă avantajele clubului său, o armată de bodyguarzi/ antrenori/băgători de seamă, "fiare" ultimul răcnet, mult mov. Movul este, de altfel, culoarea fetiş a lui Goodman, ceea ce conotează (dacă amintirile mele sînt exacte) preţiozitate, vulgaritate şi o simili-masculinitate cu tendinţe "drag queen". Un cronicar l-a descris pe Goodman (interpretat flamboaiant de Ben Stiller) drept o combinaţie de Prince şi Freddie Mercury; e corect - cu adaosul că şi Prince, şi Freddie Mercury au avut acelaşi model: Tim Curry din The Rocky Horror Picture Show, cel mai "dulce travestit din transsexuala Transilvanie" care s-a proţăpit vreodată pe ecran, mîndru ca un cowboy cu ruj pe buze, ciorapi de plasă & cravaşă; în materie de gotic operatic, nu s-a inventat nimic mai bun de atunci (acum 30 de ani) încoace.
Transilvania? Pică la ţanc: în film se spune că jocul de "dodgeball" a fost inventat acolo, în "Dracula country", iar una dintre "dodgeballiţe" (din echipa lui Goodman) este, la rîndul ei, o combinaţie de prinţesa Leia (păr strîns în doi "melci" peste urechi), Frida Kahlo (mustăcioară neagră) şi fiica lui Dracula (colţi carnasieri). În rest, nu cred că vestul României a mai contribuit cu ceva la mitologia filmului.
Toate aceste detalii, pentru a spune că Păzea la minge! este un divertisment delectabil de debil în care detaliile sînt esenţiale, povestea fiind un "detaliu" mai puţin important (patronul amărît al unui club de fitness rival, zis "Average Joe's", trebuie să participe la un turneu de dodgeball pentru a cîştiga cei 50.000 de para cu care să-şi răscumpere clubul înghiţit de Goodman). La fel ca în multe pelicule recente, ea este chiar un pretext pentru "altceva" - în general, o deconstrucţie ideologică (vezi seria Legally blonde, Mean girls, etc.). Aici, acel "altceva" ţine de "The Revenge of the Underdogs" (răzbunarea marginalilor): loser-ul mic, fără nici o şansă, reuşeşte să dea peste cap planurile Celui Puternic & Cu Bani (patron de club, corporaţie ş.a.m.d.) şi să cîştige.
Lucrul cel mai eficient din filmul lui R. M. Thurber (un debutant) e tocmai recurgerea la un meci pentru a spune asta - un meci-metaforă care adună, în teren, un fel de "Lumea în mic": echipa nemţilor (cu David Hasselhof -! - în chip de idol), cea a japonezilor, a hip-hopiştilor, a "freakşilor", etc. Mai mult: scenariul îi pune să se elimine din teren cu mingea pe post de obuz. Căci acesta e dodgeball-ul: un joc "fizic", brutal, ce readuce ordinea folosind forţa. Şi acesta e Dodgeball-filmul: o metaforă primară ce readuce "ordinea morală" dînd satisfacţii animalului din noi.
Poate părea extravagant să vezi în filmuleţul acesta o confruntare ideologică între globalizare şi anti-globalizare prin "dodgeballizare", dar chiar cred că - dincolo de metafora la prima mînă - este ceea ce l-a făcut pe Stiller (co-producător al lui Dodgeball) să bage bani în el şi pe Vince Vaughn (alias "Average Joe's") să joace în el: există o evidentă sensibilitate "de stînga" (împărtăşită de cei doi) în povestea din Păzea la minge! Dacă mai adăugăm şi prezenţa - mortală, la propriu & la figurat - a unui veteran al cinematografului mainstream /"alternativ" precum Rip Torn (în rolul lui Patches O'Houlihan, antrenorul amărîţilor) avem, aşadar, tabloul complet al unui film "politic, cu mesaj" deghizat în divertisment de masă... Ceea ce - ţinînd cont de verva subversivă a respectivului divertisment - nici nu e rău: cum am mai spus-o, cel mai incitant cinematograf american este, astăzi, cel care se travesteşte în formule-stas pentru a ataca sistemul. Cu o rezervă: Dodgeball marchează, Fahrenheit 9/11 ratează: în locul imaginilor, M. Moore s-ar fi descurcat mai bine cu o minge.