Richard Galliano şi cvintetul La Strada: trubaduri ai stării de bine à la française - Viaţa e frumoasă, 2011

Toţi muzicienii sunt fericiţi, însă fiecare muzician este fericit în felul său. În cazul lui Richard Galliano, acordeonist celebru - având colaborări cu nume semnificative precum Charles Aznavour, Chet Baker, Trilok Gurtu, Jan Garbarek, Michel Petrucciani, Anouar Brahem sau Toots Thielemans -, fericirea răzbate dintr-o încăpere tainică, ce îmbină la joie de vivre cu melancolia aferentă oricărei clipe de fericire care se respectă. Alegând ritmurile tradiţionale ale unui Nino Rota capabil de transfigurare a sunetului în plăcere vinovată, Richard Galliano reuşeşte - fără a nesocoti în vreun fel compoziţia originală, îngăduindu-şi însă a o îmbogăţi prin intermediul unei abordări atipice extrem de binevenite -, transpunerea în jazz a unor teme muzicale ce cuprind esenţa unui talent greu de definit sau de încadrat, deoarece Nino Rota a reuşit atingerea unor forme perfecte, însă de o perfecţiune incredibil de simplă, precum cea a unui fulg de zăpadă.

Muzica de jazz pe care ne-a propus-o, pe 18 noiembrie 2011, Galliano a mizat pe improvizaţii nebănuite, extrem de savuroase, pe jocuri cu instrumentele ce dovedesc o cunoaştere deplină a tehnicii instrumentale şi o situare în cauză, nu în afara ei, pe mici giumbuşlucuri delicioase care au permis detensionarea oricărei urme a spaţiului cenuşizat şi a atmosferei citadine încărcate deseori, atât în sens propriu, cât şi în sens impropriu.

Alegerea acestui stil, deopotrivă cu inserţia şi cu armonizarea unui instrument atipic, acordeonul, în combinaţie cu cele specifice muzicii de jazz (saxofon, trompetă, bas, tobe şi percuţie), nu dovedeşte altceva decât o deschidere spre tot ceea ce aparţine fenomenului Muzicii, expresie a forţei creative umane. Piesele repertoriului rotian au fost interpretate într-un mod ce predispunea la două atitudini de bază: fie de reverie nuanţată pe fundalul unei terase pariziene înţesate de turişti vorbind o franceză romanţată (acordeonul a avut o contribuţie semnificativă în crearea acestei impresii), fie de mişcare imposibil de controlat pe ritmurile dinamice şi extrem de bine punctate, crescendourile atingând acea perfecţiune a sunetului capabilă de a îţi remodela memoria în chip benefic.

Grupul de muzicieni a mai avut un atribut notabil: eclectismul. În mod anecdotic, instrumentiştii "albi" au optat pentru îmbrăcăminte neagră, în vreme ce singurul component de culoare, un african ce zâmbea cu gura şi cu sufletul întregi, cu ochii închişi, ţinându-şi capul ridicat într-o expresie de satisfacţie şi de împlinire creatoare, acest african purta o cămaşă albă, detaliu pe care l-am observat cu amuzament. De asemenea, însăşi interpretarea muzicii italiene în variantă franceză reprezintă un punct adăugat acestei dimensiuni eclectice.

Bucuria transmisă de fiecare membru al acestui grup era împărtăşită cu publicul, creaţia artistică având rolul de a facilita accesul la o stare de bine nedisimulată, la o disoluţie gentilă (Gentle Dissolve al celor de la Thievery Corporation) şi de armonizare cu lumea înconjurătoare. Cred că acesta a fost şi dorinţa organizatorilor, şi nu degeaba festivalul poartă indicaţia încă în titlu: Viaţa e frumoasă! Concertul mi-a lăsat de multe ori impresia unui vis cu ochii deschişi al secolului XXI. Solo-urile au fost impecabil improvizate, notamment valsul din Naşul, interpretat de Galliano la accordina, acest vals câştigându-şi în acea seară un loc meritoriu în memoria timpului.

Comunicarea verbală a lui Galliano cu publicul a fost aproape inexistentă, cu excepţia câtorva momente de prezentare a membrilor orchestrei de jazz şi a altora de mulţumiri. În mod straniu, acest lucru nu m-a deranjat nicidecum. Spun în mod straniu deoarece sunt adepta ferventă a practicilor muzicienilor ce îşi pun personalitatea la bătaie atunci când se află pe scenă, ocazie excelentă pentru mine de a desluşi detalii edificatoare ale trăsăturilor de caracter ale artistului pe care îl observ. De pildă, într-un concert memorabil la Londra din anul 2009, Leonard Cohen a atins cote sublime ale comunicării cu publicul, pe lângă prestaţia scenică şi muzicală impecabile, intervenţiile sale narative reprezentând o ocazie nesperată de a cunoaşte note personale ale acestui artist. Acea expresivitate a făcut din acel concert o piatră de hotar în preferinţele mele. De aceea, am privit întâi cu puţină reticenţă atitudinea lui Galliano, tot sperând ca într-un moment oportun să ia microfonul şi să adreseze câteva cuvinte menite să spargă bariera dintre noi, public anonim, şi el, artist aflat pe scenă. Însă am avut parte de o surpriză. Aceasta a constat nu în ceea ce mi-aş fi dorit, Galliano neparticipând verbal pe parcursul serii, în schimb, atitudinea mea a fost cea care s-a transformat. După un timp, nu am mai simţit nevoia de cuvinte, orice intervenţie verbală ar fi fost plăcută, însă nu neapărat necesară. Comunicarea non-verbală, atât prin gesturi, cât şi prin însăşi esenţa muzicii şi interpretarea ei, a fost prezentă în proporţii desăvârşite, suplinind locul cuvintelor.

Sfârşitul recitalului a adus cu sine două bisuri, reţeta acordeonistului francez de asezonare a ritmurilor rotiene cu muzici de jazz dovedindu-se a fi un experiment ferice. A se utiliza cu încredere în caz de monotonie existenţială sau de pierdere a încrederii în lucrurile ce constituie esenţa vieţii. Mesajul lui Richard Galliano a fost transmis cu succes: muzica este alcoolul cu cea mai mare concentraţie, încălzind suflete preiernatice. Aveţi grijă totuşi, nu are contraindicaţii, însă cauzează dependenţă pe viaţă.

Vineri, 18 noiembrie 2011, ora 19.00
Concert Richard Galliano - Nino Rota Tribute (Franţa)
Sala TNO
Festivalul Viaţa e frumoasă, 2011