"Să fim buni! N-o să reuşim cât îi hău', da' io mai propun lucruri...", a fost îndemnul pe care maestrul l-a pus la temelia concertului său. A sunat cam cum spunea şi Tudor Chirilă, un alt frumos încăpăţânat, pe vremea mai... vechii Vama Veche: "Fericirea e un lucru pe care nu îl atingi niciodată, dar în căutarea căruia merită să alergi toată viaţa!" Cu alte cuvinte, Tudor Gheorghe, ca o siluetă sobră, donquijotescă, din alt timp, coborâtă în prezent, a încercat să ne convingă că merită să fii un pic împotriva vânturilor, împotriva vremurilor, împotriva modelor şi modelelor. "Sunt vechi, domnule!", dar nu doar de dragul de a fi, nu doar de-amorul artei, nu doar ca să mă aflu-n treabă, ci ca să-mi dau putere să picur în timpul meu accelerat, din când în când, puţină vreme. Puţin răgaz. Căci "[...] din nimic ne urâm unii pe alţii, ne tăiem craca. Ne-am şi ne-au învrăjbit."
"Am vrut să vă momesc cu poezia scrisă cu inima", a mărturisit artistul. Fiindcă, adevărat, concertul lui nu a fost numai un concert şi atât. Ci o întrepătrundere de arte. Întâlniri de voci grave şi voci delicate, care se strecoară una într-alta, se îngână şi îşi răspund. Îmbinări de corzi şi spirale sonore, care se arcuiesc atunci când nici nu te aştepţi. Resorturi nebănuite de poezie şi expresivitate. Meşteşugul psihologic al stârnirii amintirilor şi a reflecţiei. Uneori chiar momeala emoţiilor şi stoarcerea lacrimilor. A fost poveste şi adevăr, umor şi tragic, cuvânt şi tăceri.
După cum îi este obiceiul, Tudor Gheorghe a demarat ex abrupto, cântând: "Bucuraţi-vă!", a fost îndemnul pe care aproape că l-a răcnit către sală încă dintru început - parcă pentru a-i contamina pe cei de faţă cu inimă uşoară, care pe străzile vieţii noastre de astăzi aduce uneori a nebunie. Descreţirea frunţilor, dar şi punerea pe gânduri par a fi ţelurile sale. Am avut de-a face cu niscai versuri, bine alese, ale lui Grigore Vieru, cu menirea să poarte microbul nemâniei printre cei de faţă. Prin ele, Tudor Gheorghe a vorbit şi a cântat. Despre blesteme din dragoste, blesteme bune: "Dar tu să vii din ploaie,/ Cu părul lung şi ud,/ Iar eu din plete-ţi stropii/ Cum pică să-i aud." Despre calculatorul care ne seacă sufletul şi ne omoară poezia: "Dar ce-ar fi dacă într-o discotecă întunecoasă s-ar pune, dintr-o dată, pe neaşteptate, un tango? Ca să vadă şi ei cum e să strângi fata în braţe, s-o simţi în mâini!" Despre strategii de promovare, despre rating şi mai ales lipsa lui când "eşti cu cultura". Despre soarele care alunecă în jos precum rochia iubitei din pat, despre frunzele care cad precum mâna lui prin părul ei cald, despre steaua care se prelinge din cer precum lacrima pe obrazul fetei. Despre păduri răsărite din lemnul unei corăbii înfrunzite de dor. Despre România Mare şi despre cum a reunit-o simbolic el, Tudor Gheorghe, alegând orchestra jumătate din România, jumătate din Basarabia. Despre povestea fericirii de a nu-i fi cântat, cândva, PĂ-UNII (desigur, era vorba despre păsările cu penaj luxuriant din grădina zoologică!!!). Despre femeie, pe care o cântase mai an în spectacolul Al 5-lea anotimp şi care "pasăre-ar fi trebuit să fie". Despre acelea care nu pot fi mame şi rugăciunile adânci pentru împlinirea pântecului lor. Fiindcă mult, foarte mult, Tudor Gheorghe a vorbit şi a cântat despre mamă, la fel cum în poezia lui Grigore Vieru ea era un miez al lumii şi totodată atmosfera care o învăluie şi pe care o respiră: "Uşoară, mamă, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe grăunţii care zboară/ Între ceruri şi pământ." Despre numele mamei - mama şi despre profesiunea ei - "aşteaptă, aşteaptă". Cu sfâşiere, despre ruptura din sufletul bărbatului atunci când trebuie să se împartă între mamă şi iubită: "Pe drum alb, înzăpezit,/ Pleacă mama./ Pe drum verde, înfrunzit,/ Vine draga." Cu cutremurare, despre dialogul cu moartea... la moartea mamei: "Dar ce-ai face tu,/ Cum ar fi,/ Dac-ai avea mamă/ Şi ar muri?" Despre "libertatea ofticoasă, pacea umilită, libertate care-n menghina vremii ne strânge", aşa încât ajungem să ne întrebăm, fără ca nimic să ne mai poată surprinde: "De unde să mai cazi? Cine doarme pe pământ nu se teme să mai cadă când se întoarce."
Tudor Gheorghe cântă aşa cum trece prin lume. Apăsat. Răspicat. Răsunător. Şi primeşte aplauzele lungi demn, neclintit, ca de piatră. Alături de modulaţiile delicate ale vocilor feminine din fundal şi de nuanţele orchestrei "Arkadia", sub bagheta dirijorului Marius Hristescu, Tudor Gheorghe a adus, într-adevăr, un omagiu. Însă nu numai lui Grigore Vieru. Nu numai poeziei sau muzicii. Nu numai mamei sau iubitei. Nu numai vremii sau nemâniei. Omagiile lui Tudor Gheorghe sunt pentru toţi aceia care îşi deschid minţile şi sufletele ca să le primească.
Vremea nemâniei
26 octombrie 2011, orele 19:00
Sala Palatului