Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am impresia certă că a început ca un banc. I-auziţi: "Ce succes aveţi... Ar trebui să-i faceţi musai o continuare!" "Hă, hă, şi cum o să-i zicem? Ocean's 12?!?!" Exact.
Ei, dragii moşului, numai că pe lume există felurite glume - unele mai proaste, altele mai bune, unele mai ieftine şi altele mai scumpe. Scurtă istorie: primul Ocean's Eleven, regizat în 1967 de Lewis Milestone, era o minivacanţă pe banii Hollywood-ului pentru Rat Pack & Co. Al doilea Ocean's Eleven (2001), în fapt remake-ul primului, era un heist movie (adică jafuri, jefuitori şi jefuiţi) elegant şi pe alocuri chiar inteligent, totodată ocazie pentru Steven Soderbergh de a demonstra a doua oară (după Out of Sight) că poate face cinema şi pentru a ne/se amuza. Ajungem astfel la acest al treilea Ocean's Eleven (plus una, sic!) şi ultimul (sper) pe listă; un soi de miş-maş scris pe colţul mesei, regizat din reflex, filmat de SS însuşi (sub pseudonimul Peter Andrews) într-un stil relaxat care se vrea cool dar nu e decât letargic; un sequel inutil, strălucitor (Colgate oblige!) şi semi improvizat, dar nu în sensul bun (John Cassavetes, Woody Allen) ci în cel rău - recte emisiunile de revelion neaoşe.
Nu mai e un secret pentru nimeni, sper, faptul că regizorul Soderbergh şi-a pierdut în epoca post-premiatelor Erin Brockovich şi Traffic impactul şi fineţea de pe vremea când făcea filme care mai independente (Sex, lies & videotape, King of the Hill), care mai experimentale (Kafka, Schizopolis). Aşa se face că din noul său opus nu rămânem decât cu partitura lejeră a irlandezului David Holmes, cu secvenţa suprarealistă din Amsterdam, unde Batman, Tyler, Bourne şi Cracker vorbesc pe rând şi se înţeleg separat - un soi de sinteză a filmului - şi cu un Vincent Cassel surâzător şi importat, mare amator de capoeira (sper că am scris corect). În fapt, Soderbergh reuşeşte (?!) un heist movie fără heist, ceea ce ar fi fost poate o performanţă în sine, dacă filmul nu (s-)ar fi pierdut definitiv în momentul în care o celebră actriţă a dorit să treacă drept o actriţă celebră, iar un celebru actor a dorit să pară inteligent.
Până la urmă acest "12 oameni curioşi" seamănă cu o sticlă de lichior de cacao - aproximativ faină când o bei, dar a doua zi te apucă o greaţă de nedescris.