Întâi de toate, trebuie făcută o distincţie - luăm în calcul filmele care au avut premiera mondială în 2011 sau filmele care au ajuns pe ecranele noastre în 2011? Deşi în ultimii ani distribuitorii români s-au străduit (cât a depins de ei) să ţină pasul cu lansările internaţionale, mai avem până să fim sincroni cu Occidentul.
Dar dacă am face bilanţul anului 2011 judecând numai după filmele care au intrat în sălile româneşti ne-am complace în provincialism şi am rămâne, din proprie iniţiativă, cu un pas în urmă.
Retrospectiva anului 2011 nu poate omite un reviriment vizibil al cinematografului european, lucru remarcat recent la Gala Premiilor Academiei Europene de Film, care a avut loc la începutul lunii decembrie 2011 la Berlin. În ciuda recesiunii, filmul european e într-o formă bună - cel puţin tematic, şi anunţă ceea ce probabil în curând se va petrece şi în cinematograful american, adică un "refresh", o reîntoarcere la rădăcinile celei de-a şaptea arte.
Este ceea ce face cel mai mare succes european al anului 2011, The Artist, realizat de Michel Hazanavicius, care în ciuda titlului e o producţie franceză realizată cu distribuţie predominant franceză, dar filmată peste Ocean (printre altele, şi în vila lui Mary Pickford.).
The Artist ameninţă să aibă în SUA un mai mare succes decât a avut The King's Speech în 2010 (film care la noi a ajuns în 2011). A fost, ca şi acesta, preluat pentru a fi distribuit de către The Weinstein Company, dar are mai multe şanse la public (şi la membrii AMPAS, care votează Oscarurile) datorită referinţelor directe la istoria Hollywoodului şi la cea de-a şaptea artă în general.
Aplaudat de jurnalişti la Cannes 2011 (unde a fost premiat până la urmă doar pentru interpretare masculină - Jean Dujardin) The Artist manifestă o sănătoasă reîntoarcere la origini. În epoca CGI-ului şi a 3D-ului el narează o poveste mută, în alb-negru, şi reuşeşte performanţa să fie în acelaşi timp un film de epocă şi un film despre o epocă (prin asta integrând un punct de vedere asupra unor teme ca evoluţia tehnicii, celebritatea, moda ş.a.m.d.).
Simplificarea pe care filmul lui Michel Hazanavicius (care conduce în topul nominalizărilor la Globurile de Aur 2012) o aduce într-un peisaj tot mai iradiat de descoperiri tehnice s-a potrivit în acest an şi cu primul film de artă turnat în 3D şi unul dintre puţinele filme europene realizate în trei dimensiuni - documentarul Pina, de Wim Wenders. Acesta foloseşte realizările tehnice ca pe un instrument şi nu face din ele un subiect în sine - aşa cum fac blockbusterele americane unde actorii aproape că nu mai contează.
În concertul european care cântă discret prohodul (crede el) tancului super tehnic cu care Hollywoodul supune bătrânul continent, cel mai recent film al lui Lars Von Trier, Melancholia, se integrează datorită subiectului şi prin aerul elegiac detectabil în multe produse artistice recente.
În ultimă instanţă, sfârşitul lumii nu trebuie văzut în varianta lui definitivă ci mai ales ca sfârşitul unei epoci, ca o limpezire - căci, aşa cum spun şi astrologii (!), 2012 va fi se pare anul unui nou început.
Box office-ul american
În SUA, box office-ul e dominat de Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2 şi arată astfel:
1. Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2
2. Transformers: Dark of the Moon
3. The Twilight Saga: Breaking Dawn Part 1
4. The Hangover 2
5. The Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides
6. Fast Five
7. Cars 2
8. Thor
9. Rise of the Planet of the Apes
10. Captain America: The First Avenger
Box office-ul românesc
În România lucrurile stau puţin altfel. Aici, Top Ten-ul e alcătuit tot din francize, dar e dominat de The Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides.
Topul arată astfel:
1. The Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides
2. Tangled
3. Transformers: Dark of the Moon
4. Immortals
5. The Hangover 2
6. The Twilight Saga: Breaking Dawn Part 1
7. The Three Musketeers
8. Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2
9. Fast Five
10. Puss in Boots
Filmele româneşti, în cădere faţă de 2010
Înainte de a prezenta topul nostru, să vedem cum au mers filmele româneşti în 2011. Top Ten-ul pleacă de la Naşa şi se termină cu Principii de viaţă, iar cele aproximativ 10 titluri rămase în afara lui au un record de spectatori variind între 46 (!) - Ceva bun de la viaţă, în regia lui Dan Piţa, şi 1.331 spectatori - Crulic - Drumul spre dincolo, în regia Ancai Damian.
Top Ten-ul producţiilor româneşti arată astfel:
1. Naşa, de Virgil Nicolaescu şi Jesús del Cerro (26.788 spectatori, potrivit Cinemagia)
2. Loverboy de Cătălin Mitulescu
3. Ursul de Dan Chişu
4. Bună! Ce faci? de Alexandru Maftei
5. La bani, la cap, la oase de Cristian Comeagă
6. Din dragoste, cu cele mai bune intenţii de Adrian Sitaru
7. Periferic de Bogdan George Apetri
8. Mănuşi roşii de Radu Gabrea
9. Aurora de Cristi Puiu
10. Principii de viaţă de Constantin Popescu (2.623 spectatori)
Situaţia nu e roză şi o comparaţie cu anii trecuţi scoate în evidenţă faptul că publicul românesc lasă mai mulţi bani la cinema, dar nu ca să vadă filme româneşti.
În 2010, Eu când vreau să fluier, fluier, de Florin Şerban, a fost văzut de aproape 56.000 de oameni, iar Poker, de Sergiu Nicolaescu, de puţin peste 24.000, în vreme ce succesul românesc al anului 2009 a fost Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăşi, frumoasă e viaţa!, care a făcut în jur de 26.500 de spectatori.
Topul HotNews.ro
A trebuit să decidem între un clasament "la comun" al celor mai bune filme ale anului care să includă şi titluri care nu au ajuns încă în România, şi unul separat cu cele mai bune premiere (chiar dacă sunt şi filme din 2010).
Faptul că în 2011 filmele care au ajuns pe ecranele româneşti au un nivel calitativ mai scăzut decât anii trecuţi iar alcătuirea unui top ar fi dat credit unor filme nu prea memorabile (sic), am decis să alcătuim un singur top, cu filmele noi din 2011 care merită toată atenţia chiar dacă unele n-au ajuns în România decât în festivaluri.
Alte două precizări: nu am luat, evident, în calcul filme pe care nu le-am văzut încă (Shame de Steve McQueen sau Faust de Aleksandr Sokurov) şi, ca de obicei, renunţăm la ideea de clasament. Dacă la box office ai criterii clare - numărul de spectatori şi încasările, aici e greu să amesteci mere cu pere chiar şi după criterii subiective.
Preferăm deci o listă cu cele mai memorabile 10 filme ale anului 2011 (ordinea fiind aleatorie):
Le Havre de Aki Kaurismäki - E unul dintre cele mai delicate & poetice mesaje umaniste ale anului (poate de aceea a şi fost sărit la Cannes, la Premiile EFA sau la nominalizările la Globurile de Aur). Ironia lui Kaurismäki s-a îndulcit într-o poveste cu trimiteri la filmele franţuzeşti vechi, dar şi la bunul-simţ de odinioară care îi făcea pe oameni să nu rămână indiferenţi la necazul altora. Miezul acestei bijuterii fără nimic propagandistic e dulce pentru vremurile amare de azi şi are candoarea mercantilă a unui basm: faptele bune sunt răsplătite prin minuni.
Le gamin au vélo de Jean-Pierre şi Luc Dardenne - Cei doi fraţi belgieni joacă şi ei cartea senină a vieţii, deşi sunt cunoscuţi pentru realismul dur din filmele lor. Stimulaţi de ce se întâmplă peste tot în lume (criza ş.a.m.d.), au simţit pentru prima oară nevoia de a face un film cu happy end, desfăşurat într-o atmosferă solară. Cu ajutorul a doi interpreţi care se potrivesc perfect pe ecran, Cécile de France şi copilul Thomas Doret, Dardenne-ii fac un fel de Le Havre în variantă realistă, mesajul fiind acelaşi.
The Artist de Michel Hazanavicius - Curajul lui Michel Hazanavicius a fost răsplatit mai ales de ascensiunea sa în topurile de peste Ocean. Filmul nu e deloc kitsch, ci îţi dă senzaţia că este, într-adevăr, un film de epocă. Are în egală măsură umor, nostalgie şi o tandreţe vag ironică legată de vremurile care trec şi ofilesc rând pe rând toate modele. Prin aerul său desuet, e proaspăt şi inovator. Ciudat, nu?
Arirang de Kim Ki-duk - E alt soi de cinema - e produs, regizat, scris, filmat, interpretat, montat de Kim Ki-duk când nu se mai cunoştea nimic de el şi lumea filmului îl ştia în depresie. Masca sincerităţii şi a subiectivităţii e, însă, foarte înşelătoare - şi tocmai aici stă farmecul celei de-a şaptea arte: Arirang începe ca o mărturisire personală a autorului şi se termină în completă ficţiune.
Martha Marcy May Marlene de Sean Durkin - Nu e de nivelul altor colegi de top, dar e un foarte reuşit debut care glisează perfect de la realitatea din film la realitatea din capul eroinei (şi viceversa) - o fată ce revine la civilizaţie evadând dintr-o sectă şi care, pe măsură ce cuprinde adevăratele limite ale traumei, se scufundă tot mai mult în paranoia.
A torinói ló / The Turin Horse de Béla Tarr - Ultimul film al cineastului maghiar - şi printre cele mai bune ale sale - e o apocalipsă personală în stilul său inconfundabil şi de aroma unei incantanţii. Din nou alb-negrul şi lipsa replicilor (filmul a avut premiera mondiala la Berlin, cu câteva luni înainte de The Artist). Între cei doi cineaşti e o distanţă imensă, dar amândoi verbalizează această nevoie a filmului de a se reinventa, simplificându-se mai întâi în mod flagrant.
Jodaeiye Nader az Simin / Nader And Simin, A Separation de Asghar Farhadi - Un film pe care să-l tot vezi pentru că pare rotund pe toate părţile. E atât de bine jucat, regizat şi scris încât ai senzaţia că actorii improvizează sau că nu e un film e ficţiune. A fost marea surpriză a Berlinalei şi una dintre cele mai plăcute surprize ale anului 2011, răzbunând măcar simbolic & artistic persecutarea în Iran a cineastului Jafar Panahi.
Midnight in Paris de Woody Allen - L-am introdus în top deoarece aduce o boare de, cum să-i zic, poudre de riz (deşi a fost lansată pe la 1880). Woody Allen se întoarce în timp, în Parisul anilor '20, iar filmul său se înscrie - neprogramatic - în curentul vremurilor de azi care revalorifică trecutul. (Old is the new new - s-ar putea spune). Demersul e savuros şi îl face pe eroul filmului (interpretat de Owen Wilson) să îşi găsească drumul în prezent ajutat de personalităţile din trecut cu care se împrieteneşte în cursul unor bizare călătorii în timp.
Bridesmaids de Paul Feig - E cea mai bună comedie americană a anului 2011, de un umor mult mai savuros şi mai inteligent decât avea, de pildă, The Hangover. În mod normal, ar trebui să facă pârtie şi să mai trimeze valul de comedii americane fără haz care parcă s-au dublat în 2011.
Melancholia de Lars Von Trier - În context cinematografic, sfârşitul lumii după reţeta lui Von Trier face tabula rasa pentru a planta nişte seminţe noi - deci ceva trebuie schimbat în cinema sau se schimbă din mers. Altfel, Melancholia nu pare legat doar de eterna paranoia despre sfârşitul lumii cât mai degrabă de nevoia de a trăi cât mai intens ce ne-a rămas - unul dintre puţinele avantaje pe care ni le-a adus criza mondială.