Un personaj cu o faţă cadaverică, ghiare vineţii numai la o mâna, ciorapi rupţi şi aer diavolesc stă aşezat pe nişte lespezi de beton, care ulterior vor deveni pietre de mormânt. Din câte ne spune şi după înfăţişare pare în pericol de a muri de foame. "Aş vrea să te mănînc, să ştii", sunt primele cuvinte pe care le rosteşte, iar pe faţă i se lipeşte un rânjet care nu va fi înlocuit decât rareori de expresia unei suferinţe sau neputinţe adânci.
Ajuns acum la limita umanului, sau chiar dincolo de ea, personajul pare tot timpul cu un picior în lumea luminii şi a afecţiunii şi cu celălalt în lumea morţii, a violenţei şi a cruzimii. Chiar el ne spune că a existat o vreme în care avea "picioare foarte mici şi durdulii, / iar lumina soarelui speria şoriceii din bucătăria de vară" - aşadar nu a trăit dintotdeauna în locul sinistru în care îl vedem azi - însă semnele nebuniei erau prezente încă de atunci. Plăcerea bolnăvicioasă cu care ţinea "o foaie de hârtie unsă cu dulceaţă / prin care dădea de-a dura" o viespe care murea anunţă alte plăceri mai înfiorătoare. Iar în timp ce îşi exersa sadismul, ţinea în cealaltă mână o felie de pâine unsă cu salată de vinete. Fiinţa aceasta chinuită tot timpul de foame găseşte sursa perfectă de hrană: oamenii. O prezenţă umană schimbă totul, frica dispare, după cum personajul însuşi mărturiseşte: "nu mâncasem nimic în ziua aceea / dar nu-mi păsa căci tu erai acolo încolăcită ca o mâţă cafenie". Întâi a fost Lenuţa, care făcea vrăji, era blondă şi avea ciorapi albi de lână, apoi a urmat Beribo, care se simţea singur ca un sângerete, apoi Bălăţel şi apoi Simion. Însă la tot pasul se simte dragostea pe care personajul o are faţă de victimele sale. Medeea Iancu şi Timur-Felix Mihancea au reuşit să dozeze foarte bine amestecul acesta de umanitate şi cruzime, creând un personaj înduioşător, care ba stârneşte hohote de râs, ba te face să te cutremuri.
Una dintre reuşitele spectacolului este ambiguitatea personajului, despre care nu prea putem spune dacă e nebun, dacă e canibal sau dacă e îngerul morţii, care foloseşte o strategie nouă - devorarea - pentru a lua oamenii şi a-i duce pe lumea cealaltă. O altă reuşită este abordarea textului şi modul de interpretare care refuză dramaticul, lucru impus şi de poezia lui Andrei Doboş. Deşi gravă, tema a fost tratată cu naturaleţe şi cu umor, negru, e adevărat, iar spectacolul a avut numai de câştigat. Iar Ana Nicolae, actriţa care a interpretat acest personaj, a fost uimitoare. L-a făcut chiar şi pe Andrei Doboş, a cărui poezie a fost folosită ca suport textual, să tresară. O nouă ediţie a volumului său ar trebui să fie însoţită de cd-ul cu spectacolul Medeei Iancu şi a lui Timur-Felix Mihancea.
În concluzie un spectacol foarte bun şi un proiect al celor doi regizori demn de încurajări.