Un rege de pe la 1760 înnebuneşte temporar, tratamentele medicinii secolului al XVIII-lea eşuează, dar, asistat de un doctor -"fermier", el se vindecă prin puterea miraculoasă a textelor din Regele Lear de Shakespeare.
Să fi fost grandomania regală tema care l-a tentat într-atâta pe regizorul Petre Bokor, încât să aleagă textul lui Alan Bennett, dramaturg englez contemporan, pentru una dintre cele mai prestigioase scene ale ţării, Teatrul Bulandra? Sau veşnica luptă pentru putere între concurenţi să i se fi părut atât de actuală încât să considere că parabola taberelor adverse de acum două secole nu suportă amânare? Sau poate virtuţile etern-curative ale teatrului să i se fi arătat încă atât de evidente într-o cultură cu mari semne de oboseală, dacă nu de epuizare, încât n-a mai putut răbda forţa de seducţie a temei de o asemenea adâncă perenitate? Oricare ar fi motivele care i-au dat pişcătura de inspiraţie regizorului Petre Bokor, cel care a ales şi propus piesa, ele rămân tăinuite în granitul unei inexpugnabile nebuloase. Nu o să ştiu – zeci de vizionari dacă ar urma - care palier al textului a considerat domnia-sa că are un puternic acros în sensibilitatea publicului din 2004, căci, hotărât lucru!, eu nu văd nici unul. Iar elegantul (grafic vorbind) caiet program al spectacolului, un sinopsis de file de istorie împănate cu formule fericite ca "au convieţuit împreună" (sic!) plus sporadice, mici greşeli de ortografie, nu ne ajută nicicum (în ciuda mărturisirii regizorului) să decriptăm opţiunea pentru text.
În lipsa relevanţei scenice, Nebunia Regelui George rămâne totuşi un spectacol complex în formulele teatralităţii, neîndoielnic bine susţinute de o trupă tânără fantastică, (căci de teatralitate e vorba - una atent şi divers construită de regizorul Petre Bokor urmat de măiastra mână a lui Alexandru Darie, după cum arată surse neoficiale). Opulenţa mijloacelor scenice, întinsă de la inerenta şi fericita mixtură comic-dramatic la formula admirabil lucrată a teatrului în teatru, trădează ştiinţă regizorală a celor mai graţioase subtilităţi scenice.
Două sunt excepţionalele atuuri ale montării. Primul stă în viziunea scenografică (Helmut Sturmer) excelând în rigoare şi soliditate fără a oblitera însă fantezia şi diversitatea volumelor. Spaţierea pe trei niveluri, cu mozaicul de pe jos, plin de neregularităţi "acordate" funcţional şi inventiv dezordinii mentale a personajului principal, se completează profesionist cu paralelismul celor două tipuri de plan ascendent (scara şi rampa).
Al doilea mare atu al spectacolului ţine de acurateţea interpretării actoriceşti. Evident, când actorii nu sunt atinşi de demonul ţipatului energetic. Căci, adevărul este că se ţipă, domnilor, din toţi rărunchii, pe scenele româneşti, chiar şi la Bulandra, un teatru cu actorie de cea mai bună calitate. Şi Nebunia Regelui George nu face excepţie. Cum de un actor cu atâta experienţă şi autoritate scenică, altă dată aşa de nuanţat, cum este Claudiu Stănescu, se menţine în acest unic registru, rămâne o enigmă de nedezlegat.
Dar, atunci când opţiunea se îndreaptă către expresivitate, detaliu, adevăr în interpretare, reuşita este dincolo de orice dubiu. O plecăciune în fata revenirii pe scenă a actriţei de imensă valoare, Rodica Tapalagă! Aceeaşi feminitate capricioasă, dar blândă, aceeaşi delicată vulnerabilitate care se întrevede în permanenţă dincolo de accentele frivole, nu lipsită de autoironie, aceeaşi camaraderie calda şi privire plină de înţelegere asupra celor din jur sunt constante în jocul marii actriţe, iar redescoperirea lor în Nebunia regelui George este cu atât mai reconfortanta!
Despre feminitate, blândeţe plină de înţelepciune şi cenzurarea sentimentului erotic se poate vorbi într-o altă reuşită actoricească a spectacolului, cea a Iulianei Ciugulea. Actriţa mixează vitalitatea cu împăcarea, nobleţea interioară cu nurii şi, de ce să n-o spunem, frumuseţea cu dozajul discret al mijloacelor actoriceşti. Rezultatul este excelent.
Dinspre partea masculinităţii, însă, lucrurile stau mult mai amestecat. Mircea Albulescu e atât de previzibil în regele care înnebuneşte (Dumnezeule mare, cu toată consideraţia în fata acestui actor-instituţie), resursele sale sunt nu puţine, desigur, dar aceleaşi, aplicate din reflex, fără primenire şi adecvare la indiciile rolului.
Marius Chivu, dacă n-ar fi rostit atât de des replica "Taci, boule!", în pandant cu o altă a protagonistului, care-l apropie de formele de divertisment de la Vacanţa Mare, la limita bunului gust, ar fi furnizat un personaj credibil, lichea concupiscentă, dornică de putere şi avantaje. Actorul, altă dată model de energetism, se temperează perfect, adecvându-se la trăsăturile personajului.
Imposibil de trecut cu vederea prestaţia lui Şerban Pavlu, matur în resurse, cu opţiuni întemeiate în favoarea unui mijloc sau altuia, jucând extrem de sugestiv devotamentul, îngăduinţă fără margini faţă de nimicnicia la care e condamnat omul, privirea miloasă în faţa nebuniei şi chinurilor regale.