Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Requiem. Nu ştii nimic despre mine

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poate cândva vom şti ceva - Requiem. Nu ştii nimic despre mine


noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dansatorul/oarea - o fiinţă strălucitoare, dotată cu emoţie şi cu un corp perfect, a cărui arhitectură trebuie să îţi amintească neapărat de sănătate, vigoare şi grecii antici (ei) sau de o graţie pe care tu nu o să o ai niciodată (ele). Dansatorul nu se împiedică niciodată şi, dacă o face, este doar o idee artistică măreaţă. E drept că dansatorul trebuie să sufere. Mult. Foarte mult. Dar apoi, dansatorul se ridică deasupra condiţiei umane şi începe să aibă: glorie, strălucire, admiratori, recunoaştere, faimă. Dacă e mai norocos, poate deveni chiar nume de instituţie artistică. Ceea ce nu ar mai conta prea mult, pentru că dansatorul a obţinut demult nemurirea, la asta lucra el când tu îţi prestai munca banală zi de zi...
 
Însă Requiem. Nu ştii nimic despre mine, spectacolul interpretat de Motoko Hirayama şi Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon din Bucureşti în 25, 26, 27 şi 29 noiembrie 2011, se joacă într-o manieră inteligentă, auto-ironică şi sinceră cu toate aceste prejudecăţi pe care publicul ar putea să le aibă în legătură cu statutul artistului, al dansatorului în special. Mai mult, se jonglează cu propriile aşteptări, adesea distructiv de exagerate, pe care dansatorii le au uneori în raport cu ei înşişi. Conceput în vederea strângerii de fonduri pentru Japonia lovită de dezastrul tsunami-ului din martie 2011, show-ul, a cărui coregrafie este semnată de Motoko Hirayama, Răzvan Mazilu şi tânărul Vlad Merariu, acoperă, în numai o oră, o paletă mult mai largă decât concentrarea exclusivă asupra culturii japoneze. Requiem. Nu ştii nimic despre mine este un spectacol-eseu în care boala, panica, memoria fisurată de traume şi teama de moarte sunt capabile să construiască o prietenie, toate acompaniate de Recviemul cu influenţe asiatice al compozitorului Karl Jenkins.
 
Răzvan Mazilu îl interpretează pe Răzvan Mazilu, intrând într-un joc admirabil de curajos cu propria biografie prin intermediul textelor semnate de Lorena Lupu. Dansatorul care are "37 de ani şi merge pe 38" îşi face curaj să vină la o audiţie pentru că în anunţ nu se vorbea despre nicio limită de vârstă. Lamentaţia pe tema îmbătrânirii corpului uzat de dans dă startul unei serii întregi de monologuri despre frustări şi regrete care alcătuiesc, practic, prima parte a show-ului. Colega sa niponă nu reprezintă, înainte de orice formă de contact, decât o altă sursă de stres şi o ocazie de a-şi mai desfăşura, cu nedisimulată isterie, alte tulburări şi nelinişti.
 
Ea, în schimb, este şi nu este aşa cum o vede Celălalt. El livrează, la început, clişeul pe care cei mai mulţi dintre noi îl avem atunci când vine vorba despre japonezi: calm, calm, calm. Sau "beton psihic", cum spune ar spune el. Dar ea, o fiinţă care îşi păstrează neviciat aerul din altă lume în contextul dezolant al mărturisilor lui, nu ripostează la nimic. Nu pentru că nu înţelege limba în care comunică el, ci tocmai pentru că înţelege prea bine ceva ce este mai presus de limbă. Dacă pentru el evenimentul este o audiţie înscrisă într-un traseu profesional inevitabil, ea trăieşte cu adevărat într-un ritual necircumscris în curgerea liniară a timpului. Dansul ei nu e întrerupt de discurs verbal pentru că nici în mintea şi în conştiinţa ei artistică nu există o ruptură. Dansatorul care este forţat să apeleze la discurs trăieşte cu certitudine o criză. Dislocarea limbajului coregrafic în favoarea limbajului articulat constituie, însă, acel pas fertil de care dansatorul are nevoie pentru a se regăsi pe sine. Vorbind despre neputinţă, urlându-şi spaimele în lume, în artist se coagulează pe nesimţite tocmai puterea de a-şi transforma angoasele în stimuli ai mişcării.
 
În timp ce dansul ei are o structură mai omogenă, fapt care se leagă chiar de temperamentul său, dansul Lui, deşi fără rotirile fascinante şi intensitatea metaforică a partiturii ei, cunoaşte treceri mai ample de la o stare la alta. El apare în scenă parodiind şi aruncând în aer orice concept serios şi grav asupra ideii de coregrafie, în papuci imenşi care întruchipează căţeluşi, cu o haină disco şi nişte ochelari de soare în acelaşi registru al bufoneriei cu program. Prezenţa ei luminoasă sfidează, însă, nu numai prejudecăţile colegului său de breaslă mai temperamental. Ea anulează, prin gesticulaţia de statuetă împietrită şi printr-o inexpresivitate sublimă, orice umbră de exces paralizant.
 
Acoperită de masca radiantă şi armonioasă a unui corp angrenat în mişcări care trimit la relaţia profundă şi directă a orientalului cu natura, dansatoarea nu se descoperă niciodată ca fiinţă umană, aşa cum o face artistul european, pentru care biografia artistică se suprapune cu aceea a propriului destin, consumat de trăiri paroxistice şi nu rar contradictorii. Personajul feminin întruchipat de Motoko Hirayama nu ne dezvăluie emoţiile şi panicile sale, dar nu din cauza unui cult al datoriei lipsit de spirit critic, ci tocmai datorită depăşirii depline a subiectivităţii. Pe acest drum magic şi sacru îl poartă şi pe colegul său, devenit şi el din ce în ce mai apolinic şi împăcat cu sine în mişcări, fără a-şi pierde însă propriul contur identitar.
 
"Când dansăm, semănăm seminţele împărăţiei celeste în această lume", spunea un maestru buddhist al dansului măsţilor din Drametse, Bhutan. Tocmai această aspiraţie şi împlinire sunt exprimate şi de artista japoneză atunci când corpul ei se contorsionează pentru a sugera frumuseţea rafinată a unor crengi delicate sau fulguraţiile unei fiinţe aflate în drumul său spre iluminare. Audiţia se încheie cu apropierea non-verbalizată, dar desăvârşită prin unirea dansantă a celor doi protagonişti. Prietenia dintre aceşti străini, care se cunosc doar intuitiv şi anticipativ, nu este conotată erotic, ceea ce conferă un punct în plus conceptului spectacolului. Dacă publicului i s-ar fi servit doar o altă poveste de dragoste între Ea şi El, s-ar fi pierdut mult din fundamentul ideatic al întregii realizări artistice. Puterea transfiguratorie a dansului nu ar mai fi fost la fel de vizibilă dacă accentul se muta din zona acestei gratuităţi perfecte a artei către un love story previzibil şi aleatoriu.
 
Interesantă în Requiem este şi abordarea genurilor şi distribuirea atribuţiilor în paradigma feminin-masculin. Contrar clişeelor consacrate în cultura patriarhală tradiţională, femeia nu mai este forţa iraţională şi răvăşită de sentimente, iar bărbatul nu apare pentru a întruchipa idealul virilităţii şi dominării. Specificul feminin, aşa cum este el definit într-o societate androcratică, este transferat asupra reprezentantului masculinităţii până la graniţa în care nici nu mai are rost să vorbim despre masculin-feminin.
 
Un element esenţial în arhitectura Requiem-ului îl au textele semnate de Lorena Lupu, cunoscută publicului în calitatea sa de scriitoare prin romanele Rondo Capriccioso, Bătăuşu' de câmpi şi experimentul literar Hyde Park. Dotată cu o înţelegere specială a artei coregrafice, fără a o practica, Lorena Lupu reuşeşte să formuleze o serie de texe impregnate, fără greş, de conştiinţa unui dansator care cunoaşte atât extazul împlinirii prin artă, cât şi căderile inerente sau traumele copilăriei, nelipsite din biografia niciunui dansator format în dansul clasic. Ironizat şi aici, ca în Simfonia fantastică sau Remember, baletul clasic este pus în antiteză, prin constrângerile şi artificialitatea sa, cu libertatea pe care o oferă dansul contemporan ca expresie deplină a eului.

Dacă textele cu care începe spectacolul manifestă o auto-ironie tandră faţă de complexele încercate de un dansator care nu mai are încredere în propriile capacităţi, ele alunecă progresiv către un tip de discurs nuanţat, în care dansatorul renunţă la umorul pe alocuri cinic pentru a-şi edifica din nou credinţa în propria menire. Remarcabil contrastante sunt monologul de la început, în care artistul cade pradă unui delir verbal absurd şi ilogic despre modificările pe care le-ar dori operate în corpul său (urechea în locul genunchiului etc.) şi monologul dinspre final, care constituie, probabil, cel mai emoţionant moment al întregului spectacol.

Evocarea unui vis în care este accidentat şi adus în imposibilitatea actului cinetic este punctul culminant în care dansatorul îşi aminteşte cine şi de ce este: "Dacă nu voi mai putea mişca trupul, voi dansa din gesturi. Dacă nu voi mai putea dansa prin gesturi, voi dansa din priviri." Jocul intertextual realizat prin introducerea unui fragment dintr-o cronică negativă reală îl dezvăluie pe dansator în reala sa vulnerabilitate. În cronica respectivă, dansatorului şi coregrafului i se reproşează "manierismul", dar în spectacolul despre care vorbim acum, tocmai "încleştarea" şi pathosul sunt ceea ce îi conferă artistului o identitate aparte, care nu poate fi înlocuită cu nicio tehnică adoptată de dragul trendului.

Dincolo de toate aceste interpretări, Requiem. Nu ştii nimic despre mine lasă să se vadă consistenţa unui spectacol în care o echipă întreagă, de la cei doi dansatori până la cei trei coregrafi deja menţionaţi, autoarea textelor şi Mihai Păcurar (scenografie), au reuşit să creeze un discurs coerent în cele mai multe momente ale spectacolului. Acest fapt s-a întâmplat chiar dacă, uneori, senzaţia este de pierdere temporară a firului roşu pe baza căruia se constituie spectacolul. Mai importantă este însă reuşita articulării acestui performance care, cu toate că are un scop umanist precis, nu cade în derizoriul plat al unui discurs deja consumat despre multiculturalism şi "nobleţea" unei arte nefundamentat idealizate.

Aşadar, Dansatorul/oarea - o fiinţă strălucitoare, dotată cu emoţie şi cu un corp perfect, despre care, de fapt, nu ştii şi nu vei şti niciodată nimic. Pentru că aşa e cel mai frumos.




 Toate articolele despre Requiem. Nu ştii nimic despre mine


1 comentariu

  • eleganta slabiciunii / slabiciunea elegantei
    catperson, 01.12.2011, 18:44

    Si demersul, si scopul, si ideea, si realizarea sunt remarcabile. Spectacolul emotioneaza prin amestecul incantator de profesionalism, caldura umana si bun gust. Egal ca esti iubitor de dans sau nu, ca vii des sau rar in sali de teatru.
    Desigur, acest tip de "dezvaluire" Mazilu e interpretabil in cel putin 2 feluri: e un curaj al confesiunii pe care un artist matur, recunoscut, il mobilizeaza pt. a-si completa ORIGINAL imaginea sau e semnul unei mari indoieli care nu mai poate mobiliza decat omenesti JUSTIFICARI (=imbatranesc ca voi toti!), cu orice risc?!
    Ramane un echivoc fermecator, la care parca e preferabil sa nu afli raspuns si la care - nu poti sa nu te gandesti!-sigur aburul aparte japonez a contribuit...
    Admirabila si gentiletea diafana cu care dansatoarea japoneza a acceptat sa fie, DE FAPT, un splendid suport pt un aproape-one-man-show...
    Nu incetam sa ne miram de lungimea listei cu lucruri pe care ar trebui sa le invatam (sau macar sa le imprumutam, cand si cand?!) de la japonezi...

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer