Pasărea Colibri, care nu zboară înapoi...

... Ci îi dă înainte cu nădejde.
Chiar dacă s-a dus Pittiş. Chiar dacă vremea a trecut peste ei şi anii de muzică le-au mai săpat obrajii, fruntea şi colţurile gurii. Chiar dacă au ajuns să cânte piesele care i-au făcut celebri în faţa unui public care abia se năştea atunci când li s-au aşternut primele partituri. Sau exista numai sub formă de scrisori de dragoste între părinţi. Chiar dacă se găseşte să pice curentul taman când Baniciu cântă mai cu foc despre secundă (Ceasornicarul), de-ai crede că până şi dumneaei a stat în loc.
Chiar dacă.
Pasărea Colibri zboară tot înainte atâta vreme cât oamenii se strâng în faţa scenei şi cântă la unison cu trupa, vers cu vers. Şi aplaudă până nu mai ştiu de ei. Şi nu le dau voie să plece la sfârşit.

Am ajuns la Silver Church cu întârziere. Nu mai multă însă decât îi şade bine unui concert rock, când e vorba să înceapă. Până se mai dezmorţeşte lumea, până se mai fumează câteva ţigări... Până se mai regăsesc prietenii vechi, până se mai fac noi cunoştinţe... Până se mai întâmplă câteva coincidenţe şi întâlniri fericite... Durează. La poartă - studenţime câtă frunză, câtă iarbă. Poate pentru că biletul era la jumătate de preţ dacă prezentai carnetul care să arate că eşti din rândul tineretului studios al patriei... Poate pentru că muzica bună nu prea are vârstă şi e la fel de vie pentru noi cei de acum ca şi pentru părinţii noştri, odinioară.

La intrarea în club te întâmpină, gravată pe un perete, imaginea unui hibrid cam trist între un-fel-de-Hristos şi un-fel-de-Jim-Morrison, uşor extatic, îmbrăcat în blugi şi "răstignit" cu microfonul într-o mână. Priveliştea se vrea preambulul unei atmosfere generale "rele", de anarhie rock şi frondă. Dar nu e cazul, dragi copii! La concertul din seara asta lucrurile se vor întâmpla cuminte, aşezat. Va fi vorba despre trenuri pierdute, despre Miruna şi cămaşa ei de noapte, despre miei fatidici, haiduci, Feţi-Frumoşi şi eşarfe în dar. Aerul va fi potolit ca un rocker care, ajuns la o vârstă şi la ceva mai multă înţelepciune decât în tinereţea rebelă, îşi dă seama că nu mai are nici nevoie, nici rost să facă pe nebunul, ca pe vremuri. Ca Leo Iorga, care în focul cântării a venit la marginea scenei şi s-a prefăcut că se aruncă în braţele fanilor deja în vrie, pentru ca apoi să mimeze, blând, un fel de: "Nu, tăticule, ce-aveţi, nu vedeţi că sunt ditamai omul, cum să mă arunc eu peste voi?" Şi am spus bine, copilărimea era gata electrizată, fără să fi fost nevoie de prea multe artificii pe scenă: doar nişte muzicieni straşnici precum Pacifica (Teo Boar la chitară, Cristi Iorga la tobe, Vladi Cnejevici la clape şi Marian Mihăilescu la bass), tamburina albastră şi "schemele" lui Leo Iorga şi piese vechi, care nu prea fac riduri: Trenul pierdut, Mi-e tare dor de tine, Povestiri din gară, Fata din vis.

Cu electricitatea au avut însă ceva probleme Baniciu şi Vintilă. Le-a făcut figuri, asigurându-le efecte speciale fără voie, chiar de la prima melodie. Nici nu se potoliseră ca lumea zbieretele entuziaste şi fluierăturile din sală, nici nu bătuseră bine primele măsuri din Ceasornicarul, că... li s-a luat ticăitul. Curentul a căzut cu tronc, Silver Church s-a cufundat în întuneric, iar microfoanele şi amplificatoarele au tăcut mâlc. Dar la ananghie s-a văzut dragostea publicului! După câteva clipe în care trupa s-a plimbat pe scenă foarte nedumerită, ca oul în căldare, cei din sală au pus voce de la voce şi au dat ei un concert în toată legea, joc în care Baniciu şi Vintilă au intrat numaidecât.

Ceva mai târziu, de data aceasta la lumină, s-au văzut plăcerea şi entuziasmul de a cânta al celor doi: Vintilă - mereu paşnic, cu aerul mielului înţelept despre care tot cântă, sau cu mina unui urs mare, bun şi prietenos. Cu vocea caldă, nu foarte avântată, bine stăpânită şi cu figurile de bunicuţ jovial. Iar Baniciu, mai berbant cu fiecare fir de păr ce se depărtează de creştet, "vecinic tânăr şi ferice". Cu o eşarfă roşie înnodată "şucar" la gât, cu vocea vibrând atât de... "ca el", din tenebrele diafragmei, mustind de forţă, romantism şi, uneori, de nostalgie. S-a lăsat cu Eşarfă în dar, Miruna, Întoarcerea la Orient, Andrii Popa, Mugur de fluier, Dealul cu dor, Dragostea e o salată, Pe Corso, Pisica Neagră, Vremuri şi tot ce-a fost mai bun şi mai răsunător de-a lungul vremii la Pasărea Colibri şi Phoenix.

La concertul din Silver nu au fost grilaje între public şi artişti. Nici de fier, nici de idei. De fapt, mai mult decât un concert la modul clasic, evenimentul a fost mai degrabă o cântare, în care distanţele au fost suprimate, iar "tineri de toate vârstele" s-au strâns laolaltă să cânte, de drag şi cu drag. La Pisica Neagră am avut chiar şi companie de balet - Vintilă, chitaristul şi clăparul s-au bâţâit ritmic, greoi şi bătrâneşte stânga-dreapta - căreia Baniciu a ţinut să-i mulţumească la final. La ultimul dintre cele trei bisuri, lumea şi-a adus aminte şi de Pittiş, zis Moţu', cântând într-un glas Vinovaţii fără vină.

Şi ar mai fi fost bisuri poate până dimineaţă, dacă Pasărea Colibri n-ar fi zburat, totuşi, înapoi spre culise. După atâţia ani de scenă, oamenii ştiu că nu e tocmai nimerit să ne lase să plecăm sătui spre cămine - să rămână acolo, un pic de usturime în capul pieptului şi loc de bună-ziua, vorba cântecului: Dacă v-au plăcut bufonii, mai poftiţi şi-n altă seară! Deocamdată, s-a terminat cu promisiunea unei beri împreună la barul clubului, cu reverenţe, urări de bine şi multe, foarte multe aplauze.

N-am plecat spre casă doar cu usturimea de a nu-l fi văzut alături de ei pe Marius Baţu şi de a nu fi auzit Scrisoarea de bun rămas. Mă usturau teribil şi palmele, de la atâta aplaudat. Şi erau roşii, umflate.

(Concert Pasărea Colibri, club Silver Church - Bucureşti, 5 decembrie 2011, orele 20:00; invitaţi: Leo Iorga & Pacifica)