Fără tragism... despre viaţă şi moarte - TEST_a_MENTAL

În cadrul primelor primele rezidenţe ArtistNe(s)t, susţinute de Fundaţia Gabriela Tudor, in cadrul programului E-MOTIONAL  Bodies and Cities, coregrafii Paul Dunca (România) şi Krassen Krastev (Bulgaria) au creat, la Centrul George Apostu din Bacău spectacolul TEST_a_MENTAL, o abordare performativă a vieţii şi morţii, a unor paradigme fundamentale ale imaginarului colectiv: controversata problematică a vieţii de după moarte, tensiunea dintre teama de moarte şi speranţa nemuririi, relaţia corp-suflet. Rezultatul este o creaţie care ne vorbeşte despre toate acestea cu umor şi relaxare, dar şi printr-o introspecţie subtilă, camuflată în evitarea oricărei urme de tragism.
 

Gina Şerbănescu: Care a fost principala motivaţie a acestui proiect?
Paul Dunca: Câteodată viaţa se întâlneşte cu moartea. Şi, deodată, oamenii încep să se gândească un pic mai mult la ce va urma. Unii zic că trebuie să credem cu toţii că nu asta e totul. Alţii speră să se relaxeze în ceva numit nimic. Mai devreme sau mai târziu vom părăsi cu toţii existenţa fizică, oare ce ne va aduce viitorul?
Krassen Krastev: L-am cunoscut pe Paul Dunca la Platforma de Dans Balcanic în aprilie 2011, universul şi personalitatea lui mi-au dat impresia că ar fi foarte interesant să facem un proiect împreună. Mai întâi am colaborat cu Centrul Comunitar de Artă "Vârsta a 4a" şi am prezentat  Show Delivery  la Moses Rosen, în Bucureşti, în iulie 2011. Această experienţă m-a făcut să-mi doresc mai mult o nouă colaborare şi tot ea a constituit motivaţia pentru  TEST_a_MENTAL.

Gina Şerbănescu: Cum aţi colaborat şi cum v-aţi influenţat reciproc pe parcursul acestui proiect?
Paul Dunca: Am vrut să colaborez cu Krassen pentru că am vrut să am experienţa colaborării cu cineva pe care nu-l cunoşteam şi care nu e român. Am decis să lucrăm împreună la cinci zile după ce ne-am cunoscut. A fi asemănător în multe privinţe înseamnă, de asemenea, că eşti foarte diferit în altele. Cred că a colabora înseamnă a găsi consens, ceea ce transformă diferenţele dintre noi în puterile noastre de super eroi.
Krassen Krastev: Colaborarea a constat în diferite propuneri din partea amândorura, improvizaţie pe text şi mişcare şi un permanent schimb de idei în jurul piesei. Într-un fel a fost uşor, deşi avem pregătiri diferite, suntem foarte apropiaţi şi avem gusturi comune.
 

Gina Şerbănescu: Cum v-a modelat experienţa comunicarea cu persoane de vârsta a treia?
Paul Dunca: Ne-am documentat mult pe subiectul lucrării noastre, cel mai mult chestionând oamenii despre aşteptările lor pentru viaţa de după moarte. De doi ani sunt unul dintre co-iniţiatorii Centrului Comunitar de Artă "Vârsta a 4a", care este un centru comunitar cu sediul în Căminul de Vârstnici Moses Rosen din Bucureşti, România, un proiect care are ca miză schimbarea atitudinii faţă de persoanele vârstnice în societatea românească.  Aşa că l-am invitat pe Krassen, ca primă parte a proiectului nostru, să vină în rezidenţă aici. Nu aveam vreun plan cu ce ne doream să facem, aşa că am decis să fim simpli dansatori şi să construim un spectacol împreună cu rezidenţii căminului. Ei au fost cei care au decis muzica, costumele, coregrafia şi conceptul şi noi am legat lucrurile, am fost corpurile. Seniorii au venit la repetiţii şi nu au fost întotdeauna mulţumiţi cu ce le prezentam noi. A fost un pic ca în şcoală, dar la final ne-a plăcut tuturor spectacolul. Doamna Tina, una dintre responsabilele cu costumele, ne-a zis: "Ar trebui să dansaţi cât mai dezbrăcaţi posibil!", aşa ca am rămas la bustul gol în ultima parte a spectacolului. Era vară şi era foarte cald şi noi doi eram complet năduşiţi. A fost foarte sexy. Când s-a întors Krassen la Bucureşti, în octombrie, înaintea continuării lucrului în cadrul rezidenţei e-Motional Bodies and City din Bacău, ne-am dus în vizită la Căminul Moses Rosen ca să vizionăm împreună cu seniorii înregistrarea video a spectacolului din vară. Am nimerit în timpul unei întâlniri, aşa că a trebuit să aştepăm 30 de minute şi în timp ce aşteptam şi fumam o ţigară ne-am întâlnit cu Marina, care ne-a dat ideea principală din TEST_a_MENTAL.
Krassen Krastev: Câteodată port conversaţii cu bunica mea despre viaţă şi moarte, e tot timpul bine să cunoşti punctul de vedere al celor din generaţii diferite. Show Delivery a fost o experienţă minunată şi comunicarea cu persoanele vârstnice ne-a motivat să lucrăm pe subiectele din TEST_a_MENTAL care sunt moartea, viaţa de după ea şi renaşterea. Ne-am dorit să lucrăm pe subiectele aceasta, dar nu într-un mod tragic.
 

Gina Şerbănescu: Rezultatul la care aţi ajuns este cel pe care l-aţi proiectat iniţial, sau au intervenit schimbări? Dacă răspunsul este afirmativ, spuneţi-ne de ce...
Paul Dunca: Nu cred că am plănuit spectacolul în niciun fel. De fapt am lucrat ca nişte orbi pentru o perioadă şi apoi am încercat să legăm lucrurile. A fost ca şi când ai compune o ţinută din diferite haine pe care le ai în jur. La final trebuie s-o faci să arate cumva, dar cât lucrezi la ea, priveşti doar în oglindă.
Krassen Krastev: Personal, nu "plănuiesc" la începutul unui proces, am ceva idei, imagini, notite şi îmi place "să las uşa deschisă" pentru orice ar putea intra înăuntru, pe parcursul repetiţiilor.
 

Gina Şerbănescu: Aveţi un public ţintă pentru spectacolul vostru?
Paul Dunca: Nu, vreau ca toată lumea să vadă. Cred că încercăm să-i mulţumim pe toţi în timp ce  încercăm să fim mulţumiţi cu noi în spectacolul nostru. E despre speranţă pentru că ea moare ultima.
Krassen Krastev: Nu prea, nu cred că un performance ar trebui să aibă un target, ar trebui să fie "deschis" pentru toată lumea, bineînţeles sunt conştient că unii sunt mai interesaţi ca alţii, dar asta se întâmplă tot timpul. Am fost surprins când un bărbat de 85 de ani a venit să ne transmită cât de mult i-a plăcut performance-ul, după prezentarea de la Bacău.
 
Gina Şerbănescu: Care sunt temele principale ale spectacolului?
Paul Dunca: Moartea, dragostea, magia, timpul şi pielea. Cred în puterea totală a dragostei şi a magicului. Timpul e ceva care mă intrigă şi lucrez cu corpul meu care e îmbrăcat în piele. De asemenea, nu vreau să uit că voi muri într-o zi.
Krassen Krastev: Viaţa, moartea, viaţa de după moarte, dragostea, fizicul, corpul meu propriu, emoţiile şi senzatiile, renaşterea şi transmigraţia. Acestea sunt ideile principale din performance, dar cum ne-am dorit să nu abordăm în sens tragic aceste subiecte, pentru partea cu "moartea" ne-am inspirat din baletele romantice, ca Giselle sau Silfidele, pentru partea cu "renaşterea şi transmigraţia" am construit un dialog între două plante şi în ultima parte a performance-ului care este despre "viaţa de după moarte" încercăm să convingem publicul să ni se alăture pe o planetă foarte veche unde viaţa după moartea fizică explodează.

Gina Şerbănescu: Credeţi că e important în ce ţară este prezentat spectacolul?
Paul Dunca: Spectacolul este în limba engleză pentru că lucrăm cu text, iar eu şi Krassen nu vorbim aceeaşi limbă. Suntem amândoi din Balcani, aşa că trebuie să fie ceva specific, chiar dacă poate doar cum sună engleza noastră. Ne-am gândit la spectacol într-un sens global şi subiectul lui e relevant pentru  majoritatea oamenilor, indiferent de naţionalitate.
Krassen Krastev: Cred că pentru partea în care folosim text, este important pentru public să înţeleagă ce povestim, dar în acelaşi timp încercăm să avem un caracter explicit cu corpurile noastre, în aşa fel încât să existe impactul text-corporalitate.

Gina Şerbănescu: Este acesta produsul final, sau vor interveni schimbări?
Paul Dunca: Ca structură, această este produsul nostru final pentru moment. Ne placem să-l păstrăm un pic deschis aşa că s-ar putea să schimbăm lucruri în timp ce ne vom schimba noi, dar nu ştim încă ce. Nu cred că cineva ar trebui să-şi finalizeze spectacolul şi să zică: "asta e!". Cred mai degrabă ca ar trebui să zică: "asta e acum!".
Krassen Krastev: Personal, ideea de "produs finit", când vine vorba de un spectacol, mă sperie. De exemplu prezentarea de la Bacău si cea din Bucureşti, câteva zile mai târziu, au fost foarte diferite. Spaţiul era foarte diferit şi l-am invitat pe Eduard Gabia să cânte la tobe, am mai adăugat şi un alt cântec, etc. Cred că pentru o perioadă o să tot adăugăm lucruri noi sau o să scoatem ceea ce nu ne mai place.
 

Gina Şerbănescu: Cum relaţionaţi cu subiectele spectacolului vostru?
Paul Dunca: Am încercat să fim foarte personali pe parcursul lucrului şi rezultatul este ceea ce credem că o să ni se întâmple în viaţa de după. Cred puternic în ceea ce a zis Marina: "Viaţa nu se opreşte niciodată!"
Krassen Krastev: Moartea, viaţa de după moarte şi renaşterea sunt principalele teme ale spectacolului. Într-un fel, chestionând în acest registru mă face să văd viaţa într-un mod diferit. Există multe abordări ştiinţifice care dau explicaţii pentru aceste fenomene şi totuşi chestionarea morţii, a vieţii de după moarte şi a renaşterii mă face să privesc viaţa într-un mod mai intes. E ca ultima propoziţie a spectacolului: "Să priveşti viaţa în faţă. Tot timpul în faţă... "

Foto: Dani Ioniţă (la 4th Age Community Arts Centre)