Acum, mai mult ca oricând, Neguţătorul din Veneţia, una dintre piesele controversate ale lui Shakespeare, este un fel de instrument prin care se poate lua pulsul societăţii şi al felului în care anumite teme delicate, vechi şi noi de când lumea, sunt ascunse ori aduse în prim-plan.
Controversată, pentru că la acel moment, dar şi de-atunci încoace, povestea despre evreul care cere pe post de dobândă "un funt" din carnea datornicului său, aduce în prim-plan câteva probleme care astăzi sunt în atenţia mass-mediei din lumea întreagă: homosexualitate, antisemitism, xenofobie, feminism... Iar o interpretare regizorală este sau poate fi o cheie pentru felul în care sunt ele "citite" şi înţelese în timpul şi în spaţiul în care creatorul respectiv alege să le pună în scenă.
Este şi cazul montării lui Laszlo Bocsardi, de la Teatrul "Tamasi Aron" din Sfântu Gheorghe, care, dincolo de criticile de ordin estetic care i s-ar putea aduce, propune o discuţie în limbaj artistic despre toate aceste probleme, adesea supralicitate în discursul public din societatea contemporană.
Publicul pe scenă, actorii în sală
Într-un decor minimal, construit de Bartha Jozsef, şi care exploatează la maximum datele naturale ale sălii de teatru, regia construieşte o poveste care curge pe alocuri paralel cu textul lui Shakespeare, deşi nu se abate de la el.
Prima parte se desfăşoară - aşa cum e moda în teatrul românesc - cu spectatorii pe gradene, chiar pe scenă. Câteva schele aşezate pe zidurile gri, o mică draperie roşie, în spatele căreia se află cutiile misterioase ale misterioasei Portia, fără ca ele să fie arătate vreodată, şi actori purtând costume atemporale (semnate Dobre Kóthay Judit).
Cea de-a doua parte schimbă datele spaţiului de joc, aşezând actorii în sală şi publicul pe scenă. Episodul cu judecata "neguţătorului din Veneţia" se desfăşoară pe o mică scenă improvizată peste fotoliile din sală, iar efectul este impresionant: cuţitul uriaş cu care evreul se pregăteşte să-i taie o bucată din inimă "în direct", cântarul de alimentară comunistă cu care trebuie s-o cântărească, spaima actorului care se întinde gol pe masa de supliciu...
Numai că Laszlo Bocsardi a ales să expună toate aceste probleme - homosexualitate, antisemitism, xenofobie, feminsim - adesea în detrimentul discursului artistic. Golind textul lui Shakespeare de poezie, regizorul încearcă să-l dirijeze într-o zonă în care să aibă valoare de discurs public. De data asta, stilul cu care Laszlo Bocsardi şi-a obişnuit spectatorii - discursul rece, tăios, secătuit de must şi de culoare, folosit de obicei ca anti-discurs cu efectul unei oglinzi ce întoarce imaginea asupra ei înseşi - funcţionează doar parţial.
În spatele poveştii de dragoste dintre Portia şi Bassanio, presărată, ca-n basme, cu încercări şi probe pe care cel îndrăgostit trebuie să le treacă, se ascund drame mult mai profunde. Tema îndrăgostitului care trebuie să ştie să aleagă dintre cele trei cutii este un pretext pentru a dezvălui şi a vorbi despre iubirea "dincolo de fire" a lui Antonio pentru prietenul lui Bassanio, despre femeia care trebuie să poarte haine bărbăteşti pentru ca înţelepciunea să-i fie luată în seamă, despre evreul care este obligat prin lege să se convertească la creştinism...
Tainele Veneţiei
Dar, în spectacolul lui Laszlo Bocsardi, misterul Veneţiei, al iubirilor ciudate care pulsează în spatele zidurilor mistuite de ape, al sexualităţii care dictează faptele, rămâne doar la nivel de schiţă, vizibil doar în scenele în care pe uşiţa tainică din zidul întunecat se ivesc măşti stranii, ameninţătoare. Începută ca o evidentă legătură de dragoste homosexuală iubirea lui Antonio, corect interpretat de Matray Laszlo, pentru tânărul Bassanio este una dintre situaţiile neduse până la capăt. Renunţând prea mult - de dragul plasării în non-timp şi non-spaţiu - la tot ce i-ar putea oferi Veneţia, Laszlo Bocsardi renunţă şi la gustul dulce-amărui al poveştilor de amor din piesă şi încearcă să vorbească, pe limba noastră, despre adevăruri care ne bântuie. Şi reuşeşte din plin.
În spectacol se regăsesc toată însingurarea şi neputinţa de a iubi a omului contemporan, condiţia femeii, într-o lume condusă de bărbaţi, corectitudinea politică ce se întoarce împotriva ei înseşi... Ca oglindă aşezată în faţa lumii în care trăim, montarea lui Laszlo Bocsardi funcţionează perfect.
Interesant este şi amestecul de comic, mai ales în intervenţiile cu Prinţul Marocului şi al Aragonului (dublu rol, Pálffy Tibor), care vine să o peţească pe misterioasa Portia şi care aduce cu el pe scenă (o fină ironie a regiei la adresa prejudecăţilor xenofobe) echipamentul tip kamikaze...
Ce-i lipseşte însă montării lui Laszlo Bocsardi este liantul magic care face, de obicei, ca zecile de idei pe care un text shakespearian le generează în scenă să devină un material omogen şi cuceritor, eşuând uşor în lumea ideilor din a căror exprimare îşi face un scop.