Teorema este un manifest, o prezentare rând pe rând a membrilor unei familii burgheze care ajung să-L piardă şi chiar să-L trădeze pe Dumnezeu. Care este, însă, factorul declanşator al acestui cutremur ce zguduie din temelii pereţii casei unei familii cu un trai conformist, moleşit de plictis? Un oaspete, dar nu unul oarecare. Chiar Pasolini lasă să planeze asupra întregii întâmplări întrebarea dacă nu cumva acest tânăr este chiar Dumnezeu. O apariţie fortuită, care pentru unii va lăsa loc de nelămuriri şi întrebări. Însă aceia care sunt preocupaţi să descopere contextul producerii misterioasei apariţii ratează esenţa, pierd tocmai spectacolul. Strania prezenţă trebuie gândită din perspectiva lui "de ce" şi nu din perspectiva lui "cum". Nu este important cum au ajuns ei acolo, ci de ce.
Să ne amintim că suntem după al Doilea Război Mondial, oamenii trăiesc încă oroarea unor evenimente pe care ei înşişi le-au provocat. Existenţa devine lipsită de conţinut şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, este lovită fără compasiune de un agresor fără chip, agresor pe care Albert Camus îl numeşte Istorie, o forţă enormă care nu poate fi dominată de om, dar împotriva căreia omul luptă. Misterele nu mai au nevoie de codificare, iar lecţia aceasta a predat-o cel mai bine Eugene Ionesco. Absurdul se aşterne drept normalitate printre şi peste oameni.
Scurta perioadă de timp pe care Oaspetele o va petrece în casa acestei familii este necesară şi suficientă pentru a-i resuscita, pentru a-i face conştienţi, pe fiecare în parte, de absurdul propriei lor existenţe. În acest mod, fiecare membru Îl va pierde pe Dumnezeu sau Îl va trăda. Tatăl, mama, fiica, fiul şi servitoarea, cu toţii dezvoltă o pasiune inexplicabilă pentru acest tânăr oaspete, pasiune care se va concretiza prin comiterea actului sexual. Toţi membrii acestei familii burgheze au nevoie de aceste sentimente nemaiîncercate până atunci, toţi au nevoie de aceste străfulgerări care îi vor trezi din starea de amorţire şi îi vor arunca într-un haos de care nu au avut cunoştinţă până la acel moment. Viaţa conformistă în care se complăcuseră până atunci lasă loc unui vid existenţial, unei nebuloase frenetice care îi va face pe toţi să pipăie cu vârful limbii dezamăgirea şi neputinţa de pe buzele lor.
Această coborâre în sânul familiei a unui oaspete metafizic îmi aminteşte de tânărul blond cu cârlionţi din Les amours imaginaires, acel tânăr care desface şi reface prietenia dintre un bărbat gay şi o femeie maniaco-cinică. Apariţia şi dispariţia făpturii blonde din filmul lui Xavier Dolan nu face altceva decât să împingă cele două personaje din traiul comod cu care s-au obişnuit şi să-i aplece pe amândoi într-o analiză de sine, dar şi asupra relaţiei care îi leagă şi care va deveni mai puternică şi mai strâns înnodată.
Cartea este cu mult mai pătrunzătoare decât filmul. Cartea trebuie să preceadă vizionarea filmului. Sunt minunate textele sub formă de poeme inserate în carte, care nu se regăsesc şi în film.
"Eu sunt distrus sau cel puţin transformat
Până la a nu mă recunoaşte, pentru că în mine
s-a distrus legea care,
până în acest moment,
m-a făcut fratele celorlalţi:
un băiat normal, sau cel puţin anormal,
sau anormal ca toţi ceilalţi...
În ciuda acestui lucru
Eu, înainte ca tu să intri în viaţa mea -
Readucând-o în discuţie
Şi transformând-o în dărâmături -
Eram ca toţi tovarăşii mei.
Şi prin distrugerea, aşadar, a tot ceea ce
mă facea egal cu ceilalţi,
eu devin
lucru nemaivăzut şi inacceptabil - un ALTFEL."
(Teorema-Pier Paolo Pasolini)
Teorema este elementul care perturbă şi instigă, care declanşează, este elementul care provoacă. Teorema este ciclonul care trezeşte personajele din iluzia vieţii şi le pasează suferinţei. Personajele traversează crize interioare care le distrug ordinea aparentă a existenţei. Teorema este cataclismul care surpă pereţii bine zidiţi. Nu există soluţii, nu există metode de a reveni la ceea ce tocmai s-a lăsat în urmă. Viaţa va fi de acum un chin al neputinţei, dezamăgirii şi încercării de a izbuti.