Prin cenuşa imperiului este un road movie. La noi, conceptul nu a apărut după anul 2000, ci a fost folosit şi în "vechiul cinema românesc" (Cursa, Croaziera, Concurs). Pentru Diplomat, plimbarea cu trenul (fie şi sub escortă) este un bun prilej de a ieşi din vizorul autorităţilor (umpluse Bucureştiul cu bancnote false). Pentru Darie este ocazia neaşteptată de a vedea lumea, de a călători prin locuri devastate de război. Mai mult sau mai puţin oportunist şi declamativ, filmul lui Andrei Blaier - închegat ca ritm, piperat cu umor, efecte pirotehnice şi aventuri galante - devine un film al dragostei de ţară şi, nu mai puţin, al maturizării unui "romantic naiv": diferite medii sociale, necunoscuţi din mai multe etnii (greci, turci, sârbi, nemţi etc.) şi o serie de peripeţii (urmăriri, atacuri aeriene cu bombe, lupte corp la corp ş.a.) care îi netezesc drumul înapoi spre casă. Spre patrie şi rădăcini. Totuşi, nu-i alterează convingerea nepervertită (încă): libertatea nu se poate cumpăra cu aur, ci se răscumpără cu trudă şi neprecupeţit sacrificiu.
Spectatorii tineri sau mai puţin tineri se apropie ori se manifestă circumspect faţă de miezul acestui "film patriotic" în funcţie de situarea lor în raport cu filosofia de viaţă a Diplomatului (o variaţiune pe tema ubi bene ibi patria). Oamenii, spune acest descurcăreţ şi etern "om al zilei", merită să fie înjosiţi fiindcă "muncesc şi se supun legilor". Destinele interpreţilor principali s-au dovedit a fi exact opuse principiilor enunţate de personajele cărora le-au dat viaţă. Dinică a rămas să facă teatru şi film în ţara sa; Oseciuc a spus go west şi - după cinci ani de la premiera filmului - s-a oprit abia în Canada, unde trăieşte şi acum.
