Într-o secvenţă din
A Little Romance, Lauren şi Daniel (doi adolescenţi cu IQ peste medie, familiarizaţi cu filosofia lui Heidegger) ies, dezgustaţi, dintr-un cinematograf parizian profilat pe proiecţii de filme porno (în care proiecţionist este tatăl micuţului pervers Laundet, amicul lui Daniel). Nu din concepţii puritane, ci din cuminţenie şi dintr-o nepervertită curăţie sufletească. Dintr-un sentiment de ruşine. ("E atât de frumoasă. De ce face asta?" se întreabă Lauren, după primele secunde, văzând-o pe starleta de pe ecran. Daniel: "Ce o pune să facă?") Ajunseseră acolo (unde au fost "trataţi ca adulţii") pentru că n-au putut să-şi dovedească vârsta casierei când au vrut să intre la un film interzis celor sub 13 ani ("pentru câteva secunde în care se vede fundul gol al doamnei Dunaway" - explică Daniel).
Lauren plânge. Ca şi în cazul lui Daniel, ochii ei nu mai "văzuseră deşertăciuni" şi nu cunoşteau "slobozenia care omoară sufletele". Printre lacrimi, Lauren (Diane Lane) - schimbând subiectul - tocmai despre suflet îi vorbeşte lui Daniel (Thelonius Bernard): "Mă gândeam că poate, cu foarte mulţi ani în urmă, pe timpul faraonilor sau al lui Ludovic al XIII-lea, a existat cineva făcut anume pentru mine. Dacă ne gândim că sentimentele de iubire încep cam pe la vârsta de 10 ani şi dacă omul trăieşte, să zicem, până la 70, ce şanse ar fi să îţi fie contemporan..." Daniel: "Şi eu m-am gândit la fel. Adică, chiar dacă femeia perfectă pentru mine ar trăi în zilele noastre, ce şanse aş avea s-o întâlnesc dacă eu locuiesc într-o suburbie a Parisului, iar ea ar fi în India, California sau în Brazilia?"
Tâlcul acestei secvenţe cu iz filocalic (şi, poate, chiar al întregului film) îl aflăm la Constantin Noica: "Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi:
acum ne putem despărţi. Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste:
Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine şi acum te pot părăsi."
Memoria involuntară reţine cu exactitate: la premiera din 1980, am evitat filmul
Mica romanţă. În traducerea românească, titlul - un
false friend care-mi întreţinea prejudecata - mă trimitea pe o pistă greşită. Credeam că o să dau peste o melodramă cu iz de romanţă (gen muzical difuzat în exces de media românească a acelor ani), neştiind că sintagma
A Little Romance (titlul original) însemna cu totul altceva. După câteva luni am văzut, totuşi, filmul şi aveam să descopăr că pur şi simplu e vorba despre puţin romantism, într-o vreme când "reputaţia multor metropole occidentale este compromisă, aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura - gimnastica minţii - a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite
en gros de micul ecran, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe asfalt" (Adina Darian). Regizorul George Roy Hill - scria tot Adina Darian, în cronica sa din revista
Cinema (nr. 10/1980) - "nu neagă toate acestea, ci refuză să vadă jumătatea goală a paharului". Pentru că, deşi "jungla" există, el rămâne poet în mijlocul ei: poetul "copilăriei citadine", al "săruturilor furate în staţiile de metrou la ore neaglomerate", al "imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cu
hors la loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo (un Sir Laurence Olivier mereu întrecut doar de el însuşi) reintrând în activitate de dragul iubirii".
Mica romanţă surprinde iubirea la 13 ani, aşa cum o descoperă doi copii de la sfârşitul anilor '70, pentru că "lumea, ne asigură George Roy Hill, nu va duce nicicând lipsă de Romeo şi Julieta, de candoarea, de puritatea şi de patima lor" (Adina Darian).
