Comediile nu se refuză, nu se ocolesc. Sunt rare, se fac greu şi au darul de a mulţumi toată familia, pe măsură ce generaţiile se succed. Iar aceasta de faţă, cu frumuseţea ei spumoasă, trebuie neapărat văzută.
Regizorul Pierre Salvadori reia colaborarea de la Hors de prix cu Audrey Tautou pentru că a ştiut că nimeni, absolut nimeni nu poate să umple spaţiul şi cadrul, să radieze asemenea lumină şi bucurie ca fragila actriţă franceză. Exact ca în filmul vechi, şi aici avem apropo-uri subtile, emoţii reţinute, detalii mici şi surâsuri delicate care fac mai mult decât 1000 de cuvinte. Audrey, cea pe care toată lumea o va reţine pe veci ca Amelie, cu genul ei de frumuseţe între Juliette Binoche şi Audrey Hepburn, place în fiecare secundă din film.
Émilie, personajul ei, deţine un salon de coafură cu câţiva angajaţi. Inclusiv cu un îngrijitor nou care se topeşte pe picioare de dorul ei. Acesta, Jean (Sami Bouajila, actor francez de origine tunisiană, absolut excelent în acest rol de comedie, în postură cuminte şi pasivă de îndrăgostit din umbră), îi scrie o înflăcărată şi splendidă scrisoare de dragoste, care ajunge, din păcate, la coş. Dar Émilie se răzgândeşte şi o recupererază, adresând-o mamei ei, pentru că aceasta (marea Nathalie Baye, cea care a jucat cu Truffaut, la Pialat sau Sautet, aici în cel mai efervescent şi erotic rol al ei) încă nu şi-a revenit, nici după patru ani, de la divorţ. Numai că, exact ca într-o piesă de vodevil, lucrurile scapă de sub control. Mama se trezeşte la viaţă, vrea neapărat să-l cunoască pe admirator...
Şi, până aproape de sfârşit, regizorul umple filmul şi cadrele cu cele mai amuzante situaţii, cu rezolvări aproape burleşti, cu multe răsturnări comice de situaţie, cu încurcături ca în cele mai reuşite piese bulevardiere. Totul cu un aer delicat, de cumsecădenie burgheză.
Apropierile dintre cei tineri sau neaşteptate între cei maturi, zâmbetele complice între ei sau când sunt singuri şi cred că nu îi vede nimeni, spionări după paravane - foarte frumoasă scena cu uşa vitrată, mama brusc plină de viaţă şi feminitate sărind pe stradă ca o şcolăriţă. Şi e foarte plăcut de privit cum curge alert povestea, să vezi exact momentul de dezlegare al secretului care îi uneşte.
Toată lumea minte, din diferite motive. Fiica din îngrijorare, el din timiditate, mama din disperare. Regizorul deschide larg evantaiul emoţiilor şi prinde multe faţete din problemele de cuplu, din relaţiile dintre oameni, indiferent că e vorba de mamă-fiică, de patron-angajat, de bărbat-femeie, de acceptare sau de cucerire.
O spumă de film, un deliciu, o comedie reuşită care, în afară de poveste, se bazează hotărât pe carisma ieşită din comun a tinerilor actori. Chipuri numai bune de strâns în palme, iar el, cu mirările şi privirile jumătate candide, jumătate şăgalnice, Bouajila, cu o tehnică fără cusur, izbuteşte de multe ori să fure filmul.
Ritmul alert, replicile rapide cu succesiune teatrală care aproape că nu te lasă să respiri, te prinde în mrejele lui. Tot filmul, promit, priviţi cu bucurie sau râzând des. Nu sunt burţi, scenariul e bine şi strâns scris.
Şi vine o mărturisire, emoţionantă şi pentru protagonişti, şi pentru noi, şi pentru cei care îi privesc ca la teatrul de umbre de după un cearceaf. Toate bune şi frumoase, însă povestea se complică, căci regizorul are perversitatea să strecoare un vierme în mărul perfect. Iar rezolvarea te miră, e ciudată, e neaşteptată, ilogică, te face praf.
Un twist care te scoate din baloanele basmului acestei poveşti romantice şi te dă cu capul de cimentul realităţii. Căci jocul seducţiei merge foarte departe şi, din păcate, până la capăt. Oamenii sunt egoişti şi fiecare muşcă cu poftă din bucata zemoasă a dragostei.
Jocul de-a şoarecele şi pisica taie spuma de căpşune, ducând gluma într-o direcţie promiscuă.
Finalul, cu timida lui înseninare, încearcă să mai dreagă din ciudăţenia situaţiei, fără să mai reuşească să ridice filmul până în norii roz şi pufoşi de până atunci.