Există un input extraordinar dinspre filmul lui Almodovar spre spectator care se dizolvă abia la finalul celor 101 minute de peliculă. Spre exemplu, nu este surprinzătoare întoarcerea din final a mezinului acasă, ci faptul că el este lăsat spre adopţie în cabinetul unui dentist pervers, iar acasă, lipsa lui nu produce nici cea mai mică reacţie printre ceilalţi membrii ai familiei. Fapte care în viaţa de zi cu zi ar stârni revolta trec în acest film aproape neobservate, personajele jonglează cu naturaleţe printre "întâmplări nefireşti", iar acest joc devine molipsitor şi pentru cei din spatele ecranului.
Galeria personajelor prezente în acest film este aceea pe care o vom vedea mai apoi tot mai dezvoltată şi mai amplu amănunţită de către regizor, de la un film la altul: femeia - soţie care se zbate pentru a oferi un trai decent familiei; bunica senilă; prostituata tânără aspirantă la o carieră la Hollywood - care aminteşte pe alături de Patty Diphusa; bărbatul - soţ autoritar cu drepturi depline, cap de familie învins şi chiar ucis în cele din urmă de către soţie; femeia înstărită pentru care singura soluţie este comiterea suicidului, tânărul care frecventează medii promiscue, travestiţi şi tineri băieţi care întreţin relaţii sexuale cu bărbaţi trecuţi de prima tinereţe.
Atmosfera filmului, lansat în 1984, o regăsim, izbitor de asemănătoare, în filmele româneşti apărute în ultimii ani. Desigur, blocurile - cutie din cartierele periferice ale Madridului, îndelung filmate de Almodovar, sunt un element în plus care ajută la naşterea sentimentului de neputinţă în faţa vieţii şi a dezvoltării pe care nimeni nu o mai poate frâna. Prin ochii mamei, viaţa, privită de la balconul apartamentului, arată precum o suburbie. Personajele sunt doar nişte furnici într-un muşuroi colosal care le poate strivi în orice moment. Viaţa lor devine o zbatere în van, goliciunea cu care îşi vorbesc şi se privesc lasă impresia că familia este o comunitate apărută întâmplător şi nu din pricina unor sentimente care ar trebui să o închege şi să o întreţină. Acest feeling persistă până la final, atunci când reîntoarcerea mezinului acasă o determină pe mama rămasă singură să nu comită actul suicidului. Ultimul cadru îi surprinde pe cei doi îmbrăţişându-se, aparent avem parte de un happy-end, însă iluzia fericirii se destramă rapid.
Firescul pe care îl afişează personajele în faţa unei vieţi care îi supune în mod repetat la încercări care mai de care mai greu de suportat nu face decât să contureze şi mai mult poveştile lor cutremurătoare. Momentele dramatice există în acest film doar în strânsă legătură cu situaţiile comice, iar pe alocuri, completate de scurte aluzii vizuale şi verbale la suprarealismul lui Bunuel.
Destinele personajelor îşi îneacă suflările într-un apartament neîncăpător şi greu de întreţinut dintr-o periferie oarecare a Madridului, încadrându-se perfect în remarca lui Raskolnikov (Dostoievski - Crimă şi pedeapsă): "Tavanele scunde şi camerele mici îţi strivesc sufletul şi mintea".