O rătăcire aproape programată plină de speranţe, droguri, certuri, depresii şi reveniri. Un om înconjurat permanent de oameni care au grijă de el, care îi sunt prieteni, dar teribil de singur. Cum ajunge cineva să se izoleze de fapt atât de mult de restul lumii? Cum ajunge un actor care îşi exersează permanent, prin natura meseriei lui, comunicarea cu celălalt să nu se mai recunoască pe sine, pe cei din jur şi să nu mai fie recunoscut de nimeni? O dizolvare a identităţii surprinsă cu cruzime şi aparent fără prejudecăţi. Planuri entuziaste şi schiţate rapid, umilinţe publice dărâmătoare, concerte eşuate, petreceri promiscue şi momente scârboase.
În cadrul Festivalului de Film de la Veneţia, Casey Affleck a anunţat că filmul e un proiect pus la cale de el şi de Joaquin Phoenix şi că totul a fost regizat. Pentru mine, asta nu a fost o dezamăgire. Cei care au apreciat filmul pentru melodrama decăderii unui actor şi atât au fost, desigur, dezamăgiţi. Această mică şaradă pe care au jucat-o Affleck şi mai ales Phoenix face ca demersul lor să pară mai ironic, mai satiric şi cred că în această atitudine stă valoarea filmului - satirizarea melodramatică a unui mod de a trăii, dezintegrarea grotescă a unui star de cinema documentată / pusă în scenă pas cu pas.
E o glumă? Te poţi întreba dacă râd de noi. Cine e de fapt cel păcălit? Dacă a început ca o glumă, a rămas o glumă pe parcurs? În demersul lor au descoperit ei ceva la care nu se aşteptau? Speranţa mea este că au fost depăşiţi de filmul pe care au încercat să-l facă; că Phoenix s-a trezit trăind farsa mai mult decât ar fi vrut. Dacă nu, totul a fost degeaba.
Există momente dramatice într-un film documentar pe care ţi-ar fi greu să le crezi dacă nu ai avea dovada înregistrată că ele au avut loc. Ţi-ar fi greu să le crezi văzute într-o ficţiune. Există în I'm Still Here acest gen de momente la limita veridicităţii şi toleranţei unui spectator care funcţionează în ambele sensuri. Par mărturia directă şi lipsită de prejudecăţi a unor momente de criză şi sunt în acelaşi timp şi un comentariu cinic/satiric la adresa unui sindrom al vedetei, care distruge oameni - un fel de a judeca fără să judeci. Un fel de a judeca cu tandreţe. Un realizator chinuit între a observa viaţa sau a face parte din ea. Această convenţie specială pe care Affleck şi-a asumat-o îi permite să meargă în locuri groaznice şi foarte intime fără să se abandoneze indulgenţei spectatorilor. Ce face este să-i implice şi pe ei prin aceste intrebări ale căror răspunsuri pot fi date doar de ei, nicidecum de realizator. Îi face complici, şi astfel tot ce ar putea spune vis-a-vis de film o spun şi despre ei înşişi. Are loc un fel de pasare a responsabilităţii pe umerii spectatorului, căruia normal că nu-i place asta şi spune răspicat: o minciună! Dar oricât de multe opinii s-ar putea emite despre acest film un lucru e sigur: lucrurile nu stau atât de simplu.
Ajungi să te întrebi: "Bine, ştiu că e regizat, dar totusi oare acest moment nu e trăit cu adevărat de Phoenix? Păi da dar până la urmă şi un moment dintr-o ficţiune este trăit într-un sens, cu adevărat, de actor. "Da, dar aici este vorba despre chiar viaţa lui. Chiar este? Bine, dar momentul de la Leterrman Show a fost pe bune nu? Sau au vorbit cu el înainte? Nu ştiu. Părea prea pe bune. Şi apoi I fucked my life în parc pe întuneric. Chiar nu ştiu."
Şi astfel intri într-un vârtej de întrebări şi de îndoieli şi faptul că a fost sau nu regizat nu prea mai are importanţă. Sau are?