Alicia (Emma Suarez) e mama infantilă a cărei existenţă gravitează în jurul copilului, Miquel (Eduard Fernandez) e tatăl a căruit autoritate e în permanenţă obturată de Alicia, şi Lluis (Marcos Franz) e victima slăbiciunilor celor doi, un adolescent care se refugiază în muzică (cântă la pian) şi în "salvarea" animalelor aduse de pe stradă. Nevoia lui de comunicare şi afecţiune se consumă în interacţiunea cu pisici sinucigaşe (Mao - un motan roşcovan - se aruncă de la fereastră) şi câini ce par în majoritatea timpului sedaţi. Şi părinţii caută o formă de evadare: Alicia ilustrează poveşti suprarealiste, iar Miquel vede în menajera lor, Ana (Martina Garcia), singura ce pare normală, umană, un obiect al satisfacerii nevoii de autoritare. Tabloul anomaliilor este completat de părinţii lui Miguel şi de o familie monoparentală. Maria (Geraldine Chaplin), suferindă probabil de Alzhaimer, e pierdută tot timpul, nu vorbeşte, nu reacţionează la stimulii exteriori (singura dată când pare că relaţionează cu exteriorul este atunci când Miguel le aduce un CD cu muzică de operă drept cadou şi îl ascultă toţi pe canapeaua părinţilor, într-o tristeţe rigidă), iar tatăl e puţin autist, singura sa preocupare fiind îngrijirea bolnavei.
Nici relaţia lor nu este construită a l'americaine - bărbatul nu este copleşit de responsabilitate, nu suferă, nu te face să empatizezi cu problema lui; sunt doar ilustraţii ale unor indivizi certaţi cu viaţa, asociali. Celălalt cuplu care vine să susţină o temă secundară - maltratarea psihică sau fizică a copiilor - contrastează cu relaţia pe care Alice şi-o doreşte cu băiatul. Raquel, prietena Aliciei, locuieşte cu fetiţa sa - un copil candid cu ochi rotunzi şi albaştri, care încasează tacit reacţiile nevrotice ale mamei. Educaţia se face prin bruscare, chiar violentare. Supunerea ei corespunde unui soi de maturitate, ca şi când un copil de 6 ani ar înţelege că intenţiile părintelui sunt bune, doar că sunt aplicate defectuos. Singura figură umană, care permite empatizarea este Ana, menajera emigrantă, mama singură, frumoasă şi delicată, de ale cărei nevoi materiale profită Miguel, pentru a o abandona când se transormă într-o relaţie normală.
Personajele din La mosquitera sunt reci, trăiesc mai mult sau mai puţin confortabil în propriul cap şi se complac în a crea un nivel iluzoriu al aparenţelor, pe care îl confundă cu realitatea. Nu comunică, dar nici nu pare că îşi doresc să asculte problema celuilalt (când Miguel se arată frământat de situaţia lor, Alicia îi recomandă să îşi ia pastila şi să adoarmă; când Ana poveşte un episod tragic din trecutul ei, Miguel adoarme; când tatăl lui spune că vrea să se sinucidă, Geraldine cască nestingherită). Confuzia lor, dar şi schema relaţiilor dintre protagonişti, sunt ilustrate încă din prima secvenţă, în care Alicia şi Miguel fac un inventar al câinilor aduşi de Luis - pare că sunt într-o mişcare browniană prost executată. Între cei doi afecţiunea ţine de o eră apusă, iar Vila are grijă să exemplifice asta vizual, făcând uz de scenografie.
Unul dintre pereţii apartamentului modern este tapetat cu un apus de soare - uitându-se la perete ca şi cum s-ar afla într-un peisaj exotic, Alicia îi povesteşte băiatului, pe un ton visător, despre tinereţile lor romantice, ajungând la planuri de viitor care nu îl includ pe Miguel. Toate suprafeţele din casa lor sunt "curate", lucioase, reflectorizante, fără contrast, mergând ton sur ton pe jocul reţinut al actorilor, iar cele din casa Anei sunt mai uşoare, flexibile, imprimate. Filmul devine greu de digerat, pentru că pe de o parte explică vizual ce s-ar putea întâmpla în personaje, implicându-te într-un soi de voyeurism culpabil, iar pe de altă parte lasă în ceaţă motivaţii şi intenţii, punând semnul contradicţiei între ce fac şi ce spun personajele.