Anul ăsta este prima oară când aleg să vin la operă la un spectacol de zi. Fiind vorba de un balet de trei ore urmat la numai două ore de aceeaşi reprezentaţie, am ales să văd balerinii odihniţi, cât şi entuziasmul şi energia primului spectacol, cunoscând complexitatea şi dificultatea unei coregrafii de Nureiev de când văzusem Romeo şi Julieta.
Sala este extrem de plină: mulţi asiatici. Îmi atrag atenţia trei japoneze delicate în kimono, foarte elegante, graţioase şi netulburate de forfota copiilor agitaţi veniţi cu bunicii - deh, şi pe malurile Senei bunicii sunt cei preocupaţi de cultura tinerei generaţii. Luminile se sting peste o sală în care emoţia e palpabilă. Sau poate este numai bucuria mea.
În orchestră observ la "touché Prokofiev" - cinci muzicieni cu diverse tobe, talere, clopoţei, castaniete etc... Pianul este deschis, instrumentele de suflat clasice aşteaptă nerăbdătoare lângă cele de jazz. Apare dirijorul Fayçal Karoui şi muzica începe să curgă, inundă sala, ne ia şi ne poartă în America anilor '30.
Cenuşăreasa (Emilie Cozette) este, ca în basmul lui Perrault, fiica orfană de mamă a unui om cu stare. Acesta, devenit alcoolic, e patron de bar şi s-a recăsătorit cu o femeie impunătoare cu două fiice. Nureiev a transpus acţiunea în anii '30, puţin înaintea epocii în care Prokofiev a compus muzica. Atunci Teatrul Marinski din Leningrad îl presa să scrie muzica pentru Cenuşăreasa după succesul obţinut cu Romeo şi Julieta. Reîntors în URSS după aproape 20 de ani de exil în Japonia, USA, Anglia, Franţa, Germania şi Italia, Prokofiev trecea printr-o perioadă de nostalgie şi regrete după Occident. Începe să compună baletul în 1941 şi toate aceste sentimente ale sale vor transpare prin muzică. Declanşarea celui de al doilea război mondial îl face să întrerupă lucrul pentru a compune opera Război şi pace, după romanul lui Tolstoi. Revine la balet în 1943 şi îl termină în 1944, creând poate cea mai occidentală muzică a lui. Dedicată lui Ceaikovski, Prokofiev va preciza "văd Cenuşăreasa ca pe un personaj de basm, dar în egală măsură ca pe o persoană în carne şi oase, care simte şi trăieşte ca noi".
Nureiev va duce ideea compozitorului mai departe, în 1986, din perspectiva dragostei lui mari pentru lumea filmului. Cenuşăreasa lui este contemporană, ambiţioasă, visează să devină star de cinema, uitându-se pe furiş la un afiş cu Charlie Chaplin şi dansând un superb şi surprinzător număr de clachete. Zâna bună devine un producător (Yann Saïz) care, în urma unui accident de maşină ajunge la casa ei şi îi propune să participe la un casting. Acolo îl întâlneşte pe prinţul din basm, devenit aici actorul principal al filmului.
Critica franceză consideră că deşi baletul a îmbătrânit un pic, rămâne un spectacol deosebit, cu multe surprize plăcute, lăsând spectatorii încântaţi după trei ore intense. Personal găsesc ca de obicei critica franceză niţel cârcotaşă. Şi subiectivă. Cenuşăreasa este unul dintre balete cele mai complexe şi mai frumoase la care am asistat în ultima vreme. Vizual, muzical şi emoţional.
Şcoala rusă de balet îi dezvoltase lui Nureiev posibilităţi fizice excepţionale, făcându-l să ajungă dansatorul cel mai talentat, mai graţios, poate şi cel mai frumos al generaţiei sale. Un dansator excepţional nu înseamnă neapărat un coregraf bun, aşa cum un interpret fantastic nu e neapărat un compozitor extraordinar. Nureiev însă a dat dovadă de o inteligenţă ieşită din comun, gândind o coregrafie modernă, exigentă şi complexă pentru dansatori, care dă naştere unui spectacol strălucitor, surprinzător şi bogat.
M-au cucerit cele două surori vitrege (Amandine Albisson, Laure Muret). Permanentele lor certuri şi mişcări comice, de o nespusă acurateţe, realizate probabil cu mult exerciţiu şi efort, sunt amuzante şi pline de relief. Tehnic vorbind au poate partea cea mai inventivă şi mai dificilă, de aceea şi sunt alese două dansatoare "étoile" pentru roluri. O coregrafie toată în forţă, unde o balerină trebuie să uite tot ce ştie despre perfecţiunea exersată a unei mişcări clasice şi să o re-interpreteze într-o mişcare nouă, uneori comică, alteori voit grotească, dând senzaţia unei uşurinţe şi spontaneităţi perfecte. Oare de câte ori au făcut întindere de ligamente sau de muşchi până să înveţe coregrafia?...
O altă surpriză plăcută o constituie mama vitregă, dansată de Alexis Renaud, un balerin date fiind exigenţele rolului! Un rol fizic, căci în repetate rânduri poartă pe braţe câte o dansatoare, când nu poartă două - pe poante vă rog, ca o balerină.
Scenele de ansamblu sunt impresionante - în jur de 70 de dansatori simultan în scenă, par uneori ca într-un haos, însă sunt perfect organizaţi şi stăpâniţi. Grupuri de maximum 6 dansatori au aceleaşi mişcări, se adună, se întretaie cu celelalte grupuri pe o singură idee şi un unic reper muzical: contratimpul. Nimeni nu stă, până şi cei care nu dansează participă la acţiunea de creere a iluziei unei lumi reale.
Un moment deosebit de frumos a fost pas de deux-ul Cenuşăresei cu prinţul-vedetă la balul-casting, în partea a doua - construit în jurul unui taburet, este o clipă de rară delicate, emoţie şi creativitate.
Dacă în primul tablou în interiorul casei Cenuşăresei suntem scufundaţi în ambianţa american dream a poveştii, am fost dezorientată când a apărut în scenă, fără legătură cu povestea, Groucho Marx la sfârşitul actului 1 sau balerinii din dansul anotimpurilor.
Intrăm apoi în atmosfera studiourilor de filmare: Trivial Pursuit, Burlesque Parade şi un remake de King Kong. Pin-up înalte cât scena desenate în neon, operatori care învârt manivela aparatului de filmare, nelipsitul asistent cu clap-ul - vizualul este fastuos, suntem răsfăţaţi în detaliu, iar coregrafic fiecare secvenţă este construită precis.
Baletul se structurează în scene de film de referinţă à la Senett - evadarea prizonierului în haine cu dungi, poliţiştii cu căşti ca în The Kid, dansatoare balineze mişcându-se într-o vegetaţie luxuriantă, un interior fastuos cu o minunată scară, ca în filmele muzicale.
Costumele lui Hanae Mori sunt surprinzătoare - unele personaje au costume în tonul epocii şi sunt foarte frumoase, poate un pic convenţionale, mai ales cele ale celor doi protagonişti principali. Alte costume sunt stridente, flashy, ca cele ale surorilor vitrege, deşi originale şi provocatoare, iar costumele anotimpurilor mi-au adus aminte de un moment omagial (sau dans politic), singura notă un pic discordantă.
Ultimul act e un nou pretext de călătorie şi de imaginaţie. Prinţul / vedetă, producătorul şi prietenii lui o caută pe Cenuşăreasa într-o tavernă spaniolă, un bar chinezesc şi printre ţigani ruşi. Ritm incredibil, creaţii stilistice pe măsură, privirea spectatorului aleargă pe scenă de la un grup la altul, purtat de mişcările fluide, construite în aceeaşi contratimpi, uneori exotici, alteori tradiţionali.
Regret că nu pot face fotografii mai ales la secvenţa barului chinezesc, încerc una pe furiş, dar japoneza de lângă mine şuieră "Mad'moazel, c'est inte'di..." lovindu-mă uşor peste cot.
Corpul de balet în costume sclipitoare, e aplaudat după aproape fiecare scenă, piruetele şi salturile sunt de o frumuseţe şi calitate unică. Aplauzele nu au contenit în tot timpul reprezentaţiei şi dansatorii sunt vădit purtaţi de generozitatea şi entuziasmul publicului.
Punerea în scenă contemporană şi glamour a lui Nureiev dă o nouă energie şi interpretare baletului şi muzicii, una din compoziţiile cele mai frumoase ale lui Prokofiev. Un cald şi vibrant tribut adus lumii filmului printr-un spectacol de unde nu ieşi visător ca după un basm cu zâne, ci încântat de o poveste frumoasă şi reală cu care ai petrecut 3 ore şi care prin inocenţa, frumuseţea şi bunătatea care au coborât de pe scenă în sală, te vor umple multă vreme.
Mă întreb oare ce o fi zis Nureiev dacă ar fi văzut spectacolul de azi. Mi-ar fi plăcut să-l pot observa. Ce ar fi gândit la ce îmi trece prin minte, reprezentaţia de azi a atins oare nivelul lui de exigenţă?
Impresia pe care mi-a făcut-o coregrafia şi punerea lui în scenă este atât de puternică încât regret că nu pot avea 1001 de vieţi să-l fi cunoscut şi să mă fi putut furişa la una dintre repetiţiile lui, să-l văd cum construieşte acel pas de deux-ul Cenuşăresei cu Prinţul în jurul taburetului - sau să-i spun mai bine pas de trois?....
Cendrillon / Cenuşăreasa
balet la Opéra Bastille din Paris
coregrafia: Rudolf Nureiev
muzica: Serghei Prokofiev
Costume: Hanae Mori
decoruri: Petrika Ionescu
Cenuşăreasa: Emilie Cozette
Actorul din rolul principal: Karl Paquette
Cele două surori: Amandine Albisson, Laure Muret
Mama: Alexis Renaud
Producătorul: Yann Saïz
Profesorul: Alessio Carbone
Regizorul: Alexis Saramite
Tatăl; Richard Wilk
Asistentul: Adrien Couvez
Femeia primăvara: Myriam Ould Braham
Femeia vară: Marie-Solenne Boulet
Femeia toamnă: Caroline Robert
Femeia iarnă: Sarah Kora Dayanova.