Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Aniversarea

Teatru în direct - Aniversarea


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cunoscutul regizor american Robert Woodruff pune în scenă spectacolul Aniversarea, amestecând filmul şi teatrul.

Spectacolul Aniversarea, de la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, având la bază scenariul lui Thomas Vinterberg şi Morgens Rukov, are un precedent pe scena de la Nottara. Tentat de povestea din cunoscuta peliculă Festen, din 1998, nominalizată la Globul de Aur, Vlad Massaci a pus în scenă un spectacol disputat şi mult nominalizat, care în această toamnă s-a jucat şi la Barbican Center din Londra.

Acelaşi scenariu şi acelaşi pariu de a transpune în teatru emoţia filmului îl tentează acum pe cunoscutul regizor american Robert Woodruff, invitat la Cluj să monteze aceeaşi Aniversarea. Iar spectacolul lui este o demonstraţie în acest sens, tocmai pentru că amestecă până la (auto)anulare cele două arte.

Nesigur pe mijloacele teatrului sau, dimpotrivă, sigur pe combinaţia tulburătoare ce s-ar putea naşte dintre teatru şi film, Robert Woodruff creează în paralel două spectacole. Unul care se întâmplă pe scenă, lângă tine, şi unul care este transmis live, de lângă tine, camerele de filmat şi ecranele amplasate peste tot amplificând cadru cu cadru trăirile şi emoţiile protagoniştilor, ca într-un reality‑show.

La masă cu actorii

Soluţia pe care o foloseşte regia, mai puţin uzitată în România (în ciuda faptului că în teatrul românesc există o inflaţie de proiecţii), în spectacolul de la Teatrul Maghiar din Cluj are justificare în sine, pentru că mizează pe o bruscare, pe o electrocutare a emoţiei spectatorului, "obligat" să devină parte din poveste. Limitele convenţiei sunt parţial anulate, parţial reinstalate într-o altă formă, pentru că publicul nu se află în sală, în fotolii, ci în scenă, la masa "aniversării", la care iau parte şi protagoniştii poveştii. Şi, pentru ca experienţa să fie deplină, la masă sunt servite mai multe feluri de mâncare şi un pahar de vin roşu... Nimic trucat!

Spectacolul începe în foaier, brusc, pe ecranele instalate fiind proiectate imagini din stradă, din afara teatrului, unde încep să sosească invitaţii, care apoi urcă treptele şi "în scenă". În foaier sunt improvizate mai multe spaţii de joc, unde, ca în mici prologuri, sunt introduse personajele ce vor lua parte la drama care se pregăteşte. Şi totul - cameramanii şi camerele de luat vederi - se află la lumină, microfoanele asemenea, întâmplarea în sine şi proiecţia ei pe ecrane petrecându‑se simultan. Cât foloseşte şi cât dăunează experienţei artistice această imixtiune a cinematografului în lumea teatrului este o discuţie care rămâne deschisă. Dar regizorul o foloseşte inteligent pe post de "efect de distanţare", à la Bertolt Brecht, chiar dacă prelungeşte poate puţin cam mult momentul în care spectatorii sunt poftiţi la masă...

În decorul Carmencitei Brojboiu, scena este transformată într-o sală uriaşă cu mese, iar de jur-împrejur, sunt construite mici spaţii de joc, izolate printr-un plexiglas transparent. Drama familiei lui Helge se desfăşoară, aşadar, în acest permanent joc dintre ceea ce se vede şi ceea ce este ascuns. Între ceea ce este şi ceea ce pare. Iar regia oferă, la toate nivelurile, un teren propice pentru ca tainele adânc îngropate în spatele măştilor de veselie pe care cu toţii le afişează, să poată ieşi firesc la iveală, implicând în joc şi spectatorul.

Emoţie ca la televizor

Povestea creşte treptat, pe măsură ce se desfăşoară cina, Christian, fiul cel mare al lui Helge, dezvăluind abuzurile sexuale la care tatăl lui îi supusese pe el şi pe sora geamănă în copilărie. Tensiunile se acumulează, totul fiind extrem de bine dozat la nivelul interpretării, şi explodează în momentul potrivit. Întreaga trupă a Teatrului Maghiar din Cluj, funcţionează fără greşeală, ca un mecanism perfect, în care fiecare rol, de la cel al lui Bogdan Zsolt (Helge) la Ervin Szucs (Christian) şi până la cele ale ospătarilor, e construit cu o atenţie la detaliu pe care puţine trupe ar putea-o susţine.

Meritul regiei este că nu mizează aproape deloc pe dramatismul situaţiei în sine - suferinţa copilului violat - tocmai pentru că prea puţini spectatori ar putea participa fie şi empatic la ea, ci, dimpotrivă, pe însăşi construcţia spectacolului. Ceea ce este, în acelaşi timp, un plus şi un minus. Partea bună ar fi că, pentru publicul românesc, obişnuit cu trăirea de tip stanislavskian, este aproape o noutate acest tip de emoţie filtrată intelectual. Cu atât mai mult, cu cât atinge discret şi ironic întreaga societate contemporană, obişnuită să-şi filtreze emoţiile prin intermediul televizorului şi care tinde să devină aproape incapabilă de emoţia directă. Cât pierde şi cât câştigă teatrul prin această "fuziune" cu filmul e greu de spus. Dar în cazul particular al spectacolului de la Cluj-Napoca, formula lui Robert Woodruff are justificare şi farmec.

Experienţa directă pe care o dau prezenţa fizică şi aroma de cafea servită la masa aniversării de 50 de ani a lui Helge şi, pe de altă parte, ceaşca de cafea din care bei "transmisă" în direct merită încercată.



 Toate articolele despre Aniversarea


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Monica Andronescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer