Film Menu / noiembrie 2011
Portret Ousmane Sembène
Africa is a bitch!, spune Mercenaire în Moolaadé (2004), ultimul film al lui Ousmane Sembène, iar regizorul dă din cap aprobator: "Poate că sunt eu cel care vorbeşte", recunoaşte el într-un interviu. O mustrare cam dură din partea celui supranumit în mod obsesiv "părintele cinemaului african", dar totodată uşor de înţeles din partea unui om care şi-a dedicat viaţa trezirii conştiinţei acestui animal gigantic şi îndărătnic care este Africa.  

Ousmane Sembène se naşte în 1923 în Senegal, într-o familie de pescari. La 13-14 ani intră într-un conflict cu un profesor şi abandonează şcoala. Se mută apoi la Dakar, unde va câştiga bani muncind ca zidar sau ca mecanic. În timpul liber citeşte şi merge la cinema, furişându-se adesea în sală fără să plătească. Se înrolează în armata Franţei, pentru care va lupta în al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului, se întoarce în Senegal şi începe lupta pentru drepturile muncitorilor, alăturându-se mai multor grupuri sindicale şi participând la greva istorică a muncitorilor căilor ferate de pe ruta Dakar-Niger, care se întinde din octombrie 1947 până în martie 1948. Apoi pleacă în Franţa, unde lucrează ca docher în portul Marsilia, se înscrie în Partidul Comunist Francez şi în 1956 publică primul său roman, Le docker noir / Docherul negru. Romanul are suficient succes încât să îi ofere lui Sembène suportul financiar pentru a continua să scrie. Anii următori sunt dedicaţi romanelor O pays, mon beau peuple! / O, ţară, poporul meu frumos! (1957) şi Le Bouts de Bois de Dieu / Capetele de lemn ale lui Dumnezeu, (1960). Cărţile sale sunt inspirate în mare parte din experienţe personale şi explorează teme sociale şi politice, strâns legate de problemele cu care se confruntă poporul african: discriminare, colonialism. Sembène îşi dorea ca această imagine reflectată a Africii să gâdile conştiinţele şi să incite la schimbare. Numai că Africa era în majoritate analfabetă, numai 20% din populaţie putea citi, iar dintre aceştia o mare parte o constituia burghezia, care nu era tocmai bine dispusă de atacurile permanente care răzbăteau dintre paginile lui Sembène. Cărţile lui erau rareori citite în Africa şi atingeau foarte puţini oameni, în schimb erau foarte agreate în ţările comuniste din Asia, unde era invitat adeseori.

Căutând o cale de a mişca masele, Sembène realizează că cinemaul este cea mai potrivită soluţie pentru a pătrunde în cultura preponderent orală a Africii: "Dacă este ceva ce nu poţi lua unui african, aceasta este amintirea a ceea ce a văzut. În Africa, şi în special în Senegal, chiar şi un orb va plăti un loc în plus la cinema unui tânăr care să îi povestească ceea ce se întâmplă pe ecran." (Ousmane Sembène, intervievat de Gerald Peary şi Patrick McGilligan, 1972)

Sembène solicită burse de studiu mai multor şcoli de film şi primeşte un răspuns favorabil doar de la Moscova. Rămâne în URSS timp de un an, studiind filmul la Şcoala de Cinema "Maxim Gorki". El recunoaşte că a frecventat doar cursurile practice, nefiind interesat de teorie, dar nelipsind de la nicio zi de filmare, chiar şi pe viscolul greu de suportat pentru un african. Întors acasă, cineastul începe să lucreze la primele sale filme, fără să neglijeze nici vocaţia sa de scriitor. Multe dintre poveştile care îi vor atrage atenţia se vor concretiza atât pe hârtie, cât şi în pe peliculă, uneori purtând acelaşi titlu (La noire de..., Mandabi, Xala).

Filmele lui Sembène se adresează exclusiv publicului african, el însuşi afirmând în repetate rânduri că: "Africa este audienţa, celelalte sunt pieţe de distribuţie". Ironia face că, la fel cum s-a întâmplat cu romanele sale, unele dintre filme ajung cu greu la ţintă, fiind cenzurate sau întârziindu-se distribuţia lor în cinematografele din Africa.

Originalitatea operei sale ţine în special de crearea un cinema specific african, refuzând modelele narative consacrate europene sau americane. Ousmane Sembène îşi structurează discursul cinematografic inspirându-se din modul de a povesti al grioţilor (muzicieni ambulanţi din Africa de Vest care istorisesc întâmplări şi legende ale triburilor), facilitând astfel receptarea mesajelor de către publicul indigen. Filmele au un tempo neobişnuit, foarte lent, ideile se repetă până la epuizarea spectatorului neiniţiat, iar finalul este foarte abrupt. "În zilele noastre, nu mai există povestitori tradiţionali şi cred că cineaştii îi pot înlocui. Cineastul este cel care îi priveşte pe cei din jur, meditează la situaţiile pe care le observă şi le redă poporului. Adesea, muncitorul sau ţăranul nu au timp să analizeze detaliile vieţii lor." spune Sembène, fără să insinueze că cinema vérité-ul ar fi o soluţie în acest sens. De fapt, el se poziţionează împotriva oricărei forme de cinema direct, căruia nu îi dă nicio speranţă de viaţă, considerând că este doar un gen pentru distracţia cinefililor suprasaturaţi de naraţiune, ce urmăresc "masturbarea adevărului".

Voi părăsi acum firul cronologic pentru că opera cinematografică a lui Sembène nu evoluează într-o ordine logică: el pendulează de la o temă la alta sau de la o tehnică la alta pentru a le relua câteva filme mai târziu.

 

Filme la persoana întâi
 
Borom Sarret (1963) este primul scurtmetraj de ficţiune al lui Sembène, iar La noire de... (Negresa din..., 1966) primul lungmeraj. Cele două filme au în comun folosirea voice over-ului, o tehnică uşor prăfuită în zilele noastre, dar care la Ousmane Sembène are o prospeţime neobişnuită, emoţionantă. Probabil că aici se pune în valoare talentul literar al cineastului, care reuşeşte să construiască pentru personajele sale monologuri interioare foarte bine temperate, care se ţin perfect în echilibru pe graniţa fină dintre banal şi declamativ. În ambele cazuri, personajele sunt extrem de tăcute, nu vorbesc aproape deloc, iar gândurile lor curg uşor, ca o respiraţie.

Borom Sarret este povestea unui căruţaş-taximetrist din Dakar, care îşi câştigă existenţa zilnică străbătând străzile oraşului şi transportând persoane, mărfuri şi tot ce este necesar. Un client îmbrăcat la costum îi cere să îl transporte în partea oraşului în care îi este interzis să pătrundă cu şareta şi el se lasă convins. La scurt timp după ce ajunge în cartierul bogat, este oprit de un poliţist. Clientul său dispare într-o maşină fără să îi plătească cursa, iar poliţistul îi confiscă şareta. Căruţaşul se întoarce acasă doar cu calul slăbănog, mai sărac chiar decât plecase de dimineaţă. În ciuda monologului interior, filmul aduce mult cu un documentar, aventura căruţaşului fiind totodată un pretext pentru a înregistra realităţile sociale ale Dakarului: oamenii care nu îşi găsesc un loc de muncă, pieţele supraaglomerate, linia clară de demarcaţie între cartierele bogate şi cele sărace.

La noire de... este Diouana, o tânără senegaleză adusă în Franţa de patronii ei pentru a lucra ca doică pe perioada vacanţei. Călătoria pe care Diouana o aştepta cu sufletul la gură nu este deloc o experienţă înălţătoare, ci o alunecare într-o formă de sclavie. Patronii o umilesc cu tot felul de corvezi casnice la care ea nu se angajase si se folosesc de exotismul ei pentru a-şi impresiona prietenii. Simţindu-se prinsă în cuşcă, într-o ţară în care nu cunoaşte pe nimeni şi fără posibilitatea de a cere ajutor, necunoscând foarte bine limba şi neştiind să scrie sau să citească, Diouana se sinucide. Finalul este unul dintre cele mai puternice din toată creaţia lui Sembène: patronul Diouanei se întoarce în cartierul fetei pentru a-i preda mamei valiza cu lucrurile personale ale fiicei sale, împreună cu o mască africană pe care Diouana le-a făcut-o cadou şi care a constituit singura legătură a ei cu spaţiul african pe perioada petrecută în Franţa. Un băieţel, fratele Diouanei, îşi pune masca pe faţă şi îl urmăreşte pe patronul francez până când acesta depăşeşte limitele cartierului. O face încet, fără vreun scop anume, dar gestul său promite să îi bântuie somnul francezului, care începe să conştientizeze răul pe care l-a făcut. La noire de... reprezintă o denunţare a neocolonialismului şi îi aduce lui Sembène premiul Jean Vigo la ediţia din 1966 a Festivalului de Film de la Cartagina.
 
Filme antiburgheze
 
Cineastul african identifică burghezia ca fiind unul din obstacolele principale în dezvoltarea Africii. Această burghezie "de tranziţie", alcătuită în special din intelectuali şi administraţie, îşi foloseşte cunoaşterea şi poziţia pentru a subjuga oamenii de jos şi a-şi spori averea. Ei copiază modelul european fără a avea în spate cultura necesară, ajungând la situaţii ridicole, cum ar fi adresarea în limba franceză către ţăranii care nu înţeleg limba.

Asemănat adeseori cu Hoţii de biciclete, al lui Vittorio De Sica, dar aş adăuga că nu e foarte departe nici de umorul lui Caragiale, Mandabi (1968) relatează povestea unui om simplu, needucat, Ibrahim, care îşi pierde speranţa în confruntarea fără sfârşit cu birocraţia şi ajunge la disperare atunci când este jefuit de generaţia tânără, crescută într-o lume fără valori. Ibrahim exclamă: "Decenţa a ajuns un păcat în ţara asta!" şi filmul se termină cu o serie de flashback-uri ale bărbatului aflat în pragul nebuniei. Sembène filmează în dialectul Wolof şi foloseşte actori neprofesionişti, considerând că numai aceştia pot juca cu adevărat rolul unor oameni fără slujbă. Cu acest film, el îşi atinge pe deplin scopul de a mişca ceva în societatea africană: după vizionarea lui, oamenii încep să protesteze la piaţă şi la poştă atunci când li se fac nedreptăţi. Filmul a devenit atât de important, încât a intrat în limbajul comun: "Nu încerca cu mine trucurile din Mandabi!" li se spunea lucrătorilor de la poştă.

 

Filme de război
 
Atât Emitaï / Zeul tunetului (1971), cât şi Camp de Thiaroye (1988) sunt plasate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi explorează înrolarea "voluntară" a tinerilor senegalezi în armata franceză şi lupta într-un război care nu este al lor şi care nu le aduce niciun beneficiu.

În Emitaï, armata franceză obligă tinerii unui trib senegalez, Diola, să se înroleze. La scurt timp se întorc să confişte recolta de orez a satului. Femeile ascund orezul şi pornesc astfel războiul cu soldaţii francezi. Filmul porneşte de la o poveste reală care o avea ca eroină pe An Sitoe, o femeie senegaleză, dar Sembène preferă să estompeze caracterul protagonistei şi să spună povestea rezistenţei unei comunităţi. Povestea se desfăşoară lent, ajutând audienţa să se familiarizeze cu ritualurile şi limbajul Diola şi, în acelaşi timp, comentând lentoarea cu care se iau deciziile într-o societate în care trebuie cerută permisiunea zeilor la fiecare pas. Este un război inegal, al armelor de foc împotriva fetişurilor.

Camp de Thiaroye se opreşte asupra sfârşitului războiului şi întoarcerii acasă a soldaţilor senegalezi. În loc să fie plătiţi şi trimişi înapoi la familiile lor, aceşti sunt ţinuţi prizonieri într-o închisoare aproape de Dakar. Atunci când se răzvrătesc împotriva propunerii armatei franceze de a le plăti doar jumătate din salariile promise, sunt masacraţi fără milă. Muzica joacă în acest film un rol mai important decât în toate filmele precedente ale lui Sembène. Trompeta guvernează coloana sonoră, în jurul ei organizându-se activităţile zilnice ale soldaţilor.

Sembène încearcă de mai multe ori să-şi proiecteze filmul în Franţa, dar este refuzat pe motiv că se ţine doliu pentru aniversarea morţii lui Charles De Gaulle. "De Gaulle moare în fiecare zi pentru filmul meu", glumeşte Sembène.
 
Filme antireligioase
 
Ousmane Sembène se declară ateu şi afirmă: "Omul este Dumnezeu pentru mine". Ceea ce cineastul impută credinţelor de orice fel este faptul că îi face pasivi pe credincioşi. Aceştia renunţă să mai acţioneze, aşteptând dreptatea divină.

Într-unul din cele mai apreciate filme ale sale, Ceddo (1977), Sembène distorsionează istoria în beneficiul simbolisticii, comasând câteva ere într-o singură anecdotă. Plasat într-un loc şi un timp neprecizat, în Ceddo se relatează pătrunderea islamului şi a creştinismului într-un trib african. Cei care nu doresc să fie convertiţi la islam (ceddo - cei ce conservă tradiţia, cei ce refuză) se aliază şi o răpesc pe prinţesa Dior, fiica regelui.

Ceddo este un film demagogic, cu un ritm foarte lent de desfăşurare a acţiunii. I se reproşează adesea că se aseamănă cu o piesă de teatru filmată, dar Sembène susţine că aşa se desfăşura viaţa publică înainte de instaurarea islamului - oamenii se adresau regelui în prezenţa acestuia, vorbeau cu el printr-un intermediar şi elaborau discursuri lungi, argumentative. Personajele iau pe rând cuvântul şi îşi susţin poziţia. Filmul este, de fapt, o confruntare  între tradiţia africană şi ideologia islamică, care se încheie cu moartea regelui si a câtorva viteji care încearcă să o salveze pe prinţesă. Ceddo sunt convertiţi şi primesc nume islamice. Prinţesa, pasivă şi tăcută până la sfârşit, îl ucide cu sânge rece pe Imam, răzbunându-şi tatăl şi restabilind într-o oarecare măsura dreptatea. Acesta este unul dintre puţinele filme în care Sembène îi permite în final unui personaj să facă un gest atât de categoric, el preferând să lase deznodământul uşor suspendat, acumulând astfel multă tensiune în public, pentru ca acesta, impulsionat, să simtă nevoia de a acţiona în viaţa reală.

Guelwaar (1993) ridică încă o dată problema religiei, dar de data aceasta ca pretext pentru a sugera o rană mai adâncă a societăţii africane. Atunci când Guelwaar moare, iar corpul lui dispare de la morgă, fiul său pleacă în căutarea cadavrului. Descoperă curând că acesta a fost înmormântat din greşeală de o familie de musulmani, care nu vor în niciun chip să îşi recunoască greşeala şi să profaneze mormântul celui care susţin că este ruda lor. De aici, începe un conflict extins între creştini şi musulmani, cu poliţia şi administraţia pe post de mediatori şi uneori catalizatori. Frumuseţea construcţiei filmului constă în conflictul secundar care conturează subtil, dar care este mult mai important. De ce a murit Guelwaar? Sau mai curând cine l-a omorât pe Guelwaar? Adunând frânturi de informaţie presărate de-a lungul filmului, culminând cu marele discurs al lui Guelwaar, prezentat prin flashback, se poate schiţa portretul lui Guelwaar: un luptător ideologic, care susţine că nu se poate construi o societate din cerşit, că Africa trebuie să lupte cu condiţiile geografice dure şi să-şi câştige singură pâinea, nu să aştepte ajutoare din afară. Guelwaar denunţă totodată conducerea politică care aşteaptă şi ea mila străinilor, prezentând-o ca fiind rezultatul eforturilor ei de a-şi hrăni poporul.

Finalul prezintă convoiul funerar, întorcându-se de la cimitirul musulman cu corpul lui Guelwaar şi vandalizând o maşină cu ajutoare întâlnită pe drum. Poate că Guelwaar nu a murit în zadar.

 

Africa is a woman!
 
... afirmă categoric Ousmane Sembène într-un interviu. Africa este matriarhală, femeile sunt educate să fie umile şi supuse, dar de fapt ele doar creează iluzia că bărbaţii sunt la putere. Femeile africane sunt mai libere decât cele europene, spune Sembène, adăugând că, dacă ar fi femeie, nu s-ar căsători niciodată cu un bărbat african: "Femeile africane ar trebui să se mărite cu bărbaţi adevăraţi, nu cu bărbaţi cu deficienţe mentale!" (intervievat de Firrine Ni Chreachain, 1992)

Admiraţia lui Ousmane Sembène pentru femei se face simţită în toate filmele sale, în delicateţea şi atenţia cu care îşi construieşte personajele. Femeile lui sunt mândre (de la prinţesa Dior în Ceddo, până la cerşetoarea cu rol episodic din Faat Kiné), sunt elegante şi au o putere de sorginte miraculoasă. Sembène pare să fie fascinat de ele şi să nu le înţeleagă întru totul. Ultimele două filme ale sale, Faat Kiné şi Moolaadé sunt dedicate femeilor şi micilor lor victorii, care au schimbat cursul istoriei Africii.

Faat Kiné deţine o benzinărie profitabilă în Dakar şi îşi creşte singură cei doi copii adolescenţi. Kiné a rămas însărcinată prima dată când încă mai era la şcoală, dar iubitul ei, profesor la acelaşi liceu, nu a vrut să recunoască copilul. Kiné supravieţuieşte furiei crunte a tatălui său, care vrea să o ardă de vie pentru că l-a dezonorat. Câţiva ani mai târziu, cunoaşte un alt bărbat care o dezamăgeşte, părăsind-o în ultimele luni de sarcină. Acum, copiii au crescut şi au luat bacalaureatul, iar Kiné le organizează o petrecere de absolvire. Ambii taţi ai copiilor vin la petrecere, cerându-şi drepturile.

Filmul este senin şi uşor de vizionat. Sembène face o incursiune în viaţa femeilor emancipate din Dakar, urmărind discuţiilor lor despre afaceri, căsătorie şi sex. Generaţia lui Kiné face tranziţia de la tradiţie la modernitate. Iar copiii ei, refuzând să îşi asculte orbeşte taţii care apar ca prin minune când ei au crescut deja, pun la îndoială validitatea tradiţiei într-o lume în care respectul în familie se câştigă, nu se moşteneşte.

Moolaadé încheie filmografia lui Ousmane Sembène şi câştigă în 2004 Un Certain regard la Cannes, fiind probabil cel mai european dintre filmele lui. Filmul este o coproducţie a mai multor ţări africane printre care Senegal, Burkina Faso, Camerun, Maroc, Tunisia şi prezintă o Africă foarte viu colorată şi veselă, în ciuda violenţei subiectului ales: tradiţia mutilării genitale a fetiţelor. Mutilarea genitală (purificarea) este un obicei foarte vechi care s-a păstrat în special în Africa, dar şi în unele ţări arabe, deşi nu se ştie cu precizie scopul unei astfel de practici. În urma procedurii, un procent important dintre fetiţe mor din cauza infectării rănii. Personajul principal din Moolaadé, Colle, se opune purificării fetei ei şi adăposteşte de asemenea alte patru fetiţe, care fug în ziua ritualului. Colle rezistă cu stoicism presiunilor soţului, comunităţii şi chiar flagelării şi reuşeşte într-un final să le câştige de partea ei şi pe celelalte mame, împreună punând capăt acestui obicei barbar.

Faat Kiné şi Moolaadé sunt primele două filme dintr-o trilogie pe care Sembène intenţiona să o dedice eroilor vieţii cotidiene: "Vor să ne convingă că "vegetăm". Dar această luptă ascunsă a poporului, la fel cu cea a altor popoare, este ceea ce numesc eu eroism. Aceştia sunt eroii cărora nicio ţară nu le oferă medalii..." (interviu de Samba Gadjigo, 2004). Ousmane Sembène se stinge înainte de a reuşi să arunce o ultimă săgeată către guvernanţi prin ultimul proiect al trilogiei, The Brotherhood of Rats / Frăţia Şobolanilor.


1 comentariu

  • la aniversare...
    vali, 04.01.2012, 15:01

    ......
    Super inteligent!

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus