The Living Matrix vorbeşte, la un moment dat, despre un studiu efectuat pe un număr de subiecţi, dintre care doar jumătate mergeau la sala de fitness ca să facă bicepşi, iar cealaltă jumătate stătea în tot acest timp acasă pe canapea, în faţa televizorului, sugestionându-se să-şi dezvolte bicepşii. Rezultatul e uluitor: şi cei care s-au "autosugestionat pozitiv" au făcut muşchi. De ce? Pentru că, prin puterea gândului, s-au concentrat şi au determinat muşchii să crească în dimensiuni. Zbang!
La fel s-a întâmplat cu alţi subiecţi, ni se spune în continuare, care ar fi fost supuşi unei false operaţii la genunchi (doctorii au deschis doar genunchiul, fără să intervină cu ceva), faţă de cealaltă categorie, care chiar au suferit o intervenţie chirurgicală în zona genunchiului. Şi unii şi alţii s-au simţit - după un timp - mai bine. Tot autosugestia. Exemplele pot continua. Morala: oricare ar fi rezultatul final, merită să vrei binele în locul răului (ideea de bază a filmului). Dar pentru asta, desigur, este nevoie să nu fi pierit în tine stropul de suflet curat (foiţa de ceapă, ca-n Karamazovii lui Dostoievski) care să îţi dea putere să deteşti răul, strâmbătatea, înşelăciunea. Să vrei şi să poţi să doreşti binele, desăvârşirea.
Desăvârşirea însă presupune restaurare sufletească şi nostalgie (adică dureroasa "întoarcere acasă", la copilărie, la trecutul încă neprihănit), aşa cum se întâmplă cu acea osteopată din film ce şi-a dorit copii şi a descoperit că are o formaţiune tumorală malignă la creier. După investigaţii, află că prolactinoma (aşa se numea "piticul" nechemat care - la propriu! - îi stătea pe creier) îi produce infertilitate. Treptat, în urma unui îndelung proces de autoanaliză, descoperă că în copilărie a suferit o traumă. Fiindcă şi-a detestat părinţii care o chinuiau, a început să deteste ideea de a deveni vreodată mamă.
Altfel spus, undeva în creierul ei, acest gând a încolţit - din nou, la propriu - şi a generat tumora. (Ca în Solaris, unde - pe planeta ca un uriaş ocean gânditor - cele mai tainice gânduri se materializează, dar - în cazul lui Sartorius, Saut, Gibarian - nu în fiinţe benefice; singurul care e "norocos" e Kris, pentru care se materializează femeia pe care a iubit-o). Femeia şi-a spus atunci că nu va interveni chirurgical sau prin medicamente. Sfidând medicina alopată, şi-a lăsat în pace "piticul" care, peste câţiva ani, a dispărut de tot.
Dincolo de orice detaliu (ce pare mai degrabă anecdotic) prezentat de realizatorii acestui film, rămâne această învăţătură, de cel mai firesc bun simţ: când nu merge ceva în urmă, nu te grăbi s-o iei prea repede înainte. Sau, vorba cântecului: Return to innocence.