Nu numai premiere de ultimă oră sunt de văzut la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, ci şi o producţie mai veche care poartă semnătura lui Mihai Măniuţiu: Perşii, bine cunoscuta tragedie a lui Eschil.
Ce tip de actualizare operează Măniuţiu aici? Paradoxal, una chiar în spiritul istoriei teatrului. Oricine deschide buchea ştie că Eschil, dincolo de a fi inventat al doilea personaj şi dialogul, subordonează lirismul corului acţiunii tragice aducând în prim plan eroul. Dar rolul lui în evoluţia spectacolului e important şi pentru că dă măştii culoare şi formă tragică, apelează la cothurni, la costume pompoase, la figuraţie şi... nu în ultimul rând, la maşinăriile scenice. Regizorul îl actualizează, dovedind, o dată în plus, subtilitatea omului de teatru, pe părintele tragediei, în chiar litera reţetei sale.
În atmosfera apocaliptică, în apăsarea morbidă şi durerea insuportabil de dus pe picioare, umanitatea persană, în agonie, trebuie să se cableze la ingenioase (şi arătoase) maşini de vivificare, tot la câteva clipe, spre a-şi mai prelungi puţin existenţa. Punct câştigat pentru regizor pentru că scena, grea de capsule imense de respirat, bine lustruite şi poleite, se umple de o lucitoare stranietate. Aici se interpune şi primul contrast, opulent vizual al spectacolului, între omniprezenta morbiditate şi apariţia somptuoasă, "glamour" a întregii suflări de pe scenă, în costume poleite şi cu feţe aurii, de statui imperiale.
Aşadar măşti lucioase, maşinării şi formele unui vizual tragic. Curat Eschil! Deşi imagistica ar trimite mai degrabă către un film SF. Şi iată şi ochiul regizoral, dilatat, postmodern, focusat pe comic. Deriziunea se insinuează prin mişcare, cel mai savuros contrapunct al spectacolului. Corul tragediei, săltăreţ, este încântător, coregrafia e excelentă, imprimând vigoare, semnificaţie şi umor. Iar execuţia e de zile mari. Mişcările sunt luate din filmul muzical, în perioada sa de maximă glorie şi strălucire, pline de o veselie frenetică.
Cu exuberanţa acestora trebuie să concureze interpretarea celor două personaje. În rolul trufaşei şi îndureratei regine, Diana Văcaru-Lazăr, actriţă de o rară expresivitate, foarte bună tragediană în spectacolul acesta, găseşte o forţă infinită de a transmite sensurile suferinţei. O secondează Marian Râlea, Corifeul strivit de durere, interpretând apăsarea, neputinţa, compasiunea, cu o rafinată, plastică şi îndelung experimentată economie de mijloace.
Aşadar Perşii constituie spectacolul unui regizor impecabil în a imagina tehnici de scenă, creator care mânuieşte cu abilitate etapele din istoria teatrului. Şi totuşi ar mai fi rămas un mic, mic amănunt din respectiva perioadă a teatrului pentru care în tragedia antică se producea toată acea maiestuoasă şi impresionantă desfăşurare de forţe: catharsisul. Dar, în graba de azi, pe cine mai interesează, să clintească ceva în sufletul spectatorului?