Eastwood despre Hoover - J. Edgar

Noul film al lui Clint Eastwood e o profund eastwoodiană biografie romanţată a lui J. Edgar Hoover - întemeietor al FBI-ului, apostol al metodelor ştiinţifice de investigaţie poliţienească, opozant la fel de înverşunat al infiltrării comuniste şi al emancipării afro-americane, temut arhivar al indiscreţiilor de alcov dintre pereţii Casei Albe (de la ale doamnei Roosevelt pînă la ale lui JFK), cosmetizator de talie hollywoodiană al propriei imagini, etern băieţel-al-lu'-mămica, posibil homosexual şi cert parano-securist visător la un stat al supravegherii totale. În acest bogat material anecdotic, scenaristul Dustin Lance Black (al cărui triumf precedent, Milk, dramatiza viaţa unui pionier al activismului gay) a identificat şi a urmărit, sub îndrumarea regizorului, cel puţin două fire tematice chintesenţial eastwoodiene, precum şi unul oarecum nou (şi chiar neaşteptat) în opera acestuia.

Prima temă clasic-eastwoodiană este cea a omului legii care nu ezită să încalce litera acesteia, căci ştie el mai bine cum e cu binele şi răul. Dacă personajul Dirty Harry reprezintă faţa cea mai eroică dată de Eastwood acestui arhetip american, Hoover-ul de-aici (Leonardo DiCaprio) reprezintă, în mod cert şi pe deplin voit, faţa sa cea mai creepy - mai ales la bătrîneţe, cînd, înstrăinat definitiv de propria sexualitate, ascultă fără nici o expresie înregistrările compromiţătoare făcute în dormitorul lui Martin Luther King, în timp ce machiajul, lumina şi unghiurile de filmare îl fac să semene cu un buldog-brotac, dar şi cu o imagine deformată a propriei mame (Judi Dench). Celălalt mare fir tematic care face bucle poate mai elegante ca niciodată în acest film, după ce-a şerpuit prin mai toată opera de maturitate a lui Eastwood, de la Unforgiven la voletul american al dipticului Iwo Jima, are legătură cu devoalarea campaniei de imagine ascunse în spatele a ceea ce publicul percepuse drept o campanie eroică. Dacă la începutul carierei lui Hoover, filmuleţele lui de promovare a FBI-ului, introduse în programele cinematografelor, pierd categoric competiţia charismei împotriva gangsterilor jucaţi de James Cagney, aptitudinile lui de sforar de show-biz se îmbunătăţesc într-atît încît, peste cîţiva ani, Cagney ajunge să-l joace pe el. Uniunea politicianului american cu masele neexistînd decît odată sfinţită într-un fel sau altul de Hollywood, Eastwood ni-l arată pe Hoover zbenguindu-se cu Shirley Temple în faţa presei, fermecînd-o pe mama lui Ginger Rogers (pînă cînd aceasta îl sperie invitîndu-l la dans) şi cîntărind fără entuziasm posibilitatea de a o cere în căsătorie pe Dorothy Lamour. Acuzat că-şi oferă chipul spre iconizare pe toate suporturile, de la benzi desenate la cutii de fulgi de porumb, scutindu-se totodată de orice participare directă la operaţiunile periculoase ale FBI-ului, Hoover începe într-adevăr să participe, dar, în montajul de operaţiuni care urmează, Eastwood ni-l arată ascunzîndu-se mereu în spatele subalternilor săi. Eastwood şi scenaristul său folosesc bătrîniciosul dispozitiv narativ al protagonistului care-şi dictează memoriile în timp ce noi le vedem în flashback-uri, dar îl destabilizează prin asemenea detalii sau chiar punîndu-şi personajele secundare să chestioneze acurateţea cîte unei amintiri pe care tocmai o văzuserăm ilustrată. Mai ales din cauza straturilor evidente de machiaj ce acoperă feţele cunoscute ale actorilor (nu doar a lui DiCaprio, ci şi a lui Naomi Watts în rolul secretarei lui), secvenţele cu Hoover la vîrsta memoriilor şi a regretelor au la rîndul lor capacitatea de a-i împiedica pe unii spectatori să intre cu totul în "realitatea" diegetică; pe Amy Taubin de la ArtForum au dus-o cu gîndul la o piesă de Tennessee Williams (înăbuşit-homoerotică, grandios-elegiacă etc.) montată de o trupă de amatori în care actorii sînt cu 20 de ani mai tineri decît personajele. Ceea ce pentru unii critici va constitui încă o dovadă a stîngăciei regizorului amator care este Eastwood (chiar şi după 35 de filme), iar pentru alţii - încă o manifestare a brechtianismului său intuitiv sau cel puţin a libertăţii excentrice pe care îşi permite să şi-o ia cu normele reprezentaţionale ale cinematografului mainstream. (După cum observa criticul Jonathan Rosenbaum în legătură cu White Hunter Black Heart / Vînător alb, inimă neagră al lui Eastwood, acesta e în primul rînd "filmul unui om liber"). Reprezentarea dependenţei psiho-sexuale a personajului de mama sa şi a relaţiei lui cast-amoroase cu aghiotantul Cyde Tolson (Art-Deco-dandy-ul Armie Hammer) abundă în ornamente histrionice pe muchea gustului camp (bătaia sfîrşită cu un sărut, apariţia lui DiCaprio în hainele lui Judi Dench) - asociat homosexualităţii, dar neasociat pînă acum cu gusturile lui Eastwood în materie de dramă. Pe măsură ce DiCaprio, tot mai gîrbovit şi mai machiat, se apropie de înţelegerea faptului că valoarea vieţii lui e dată numai de iubirea celor doi oameni care i-au stat alături, J. Edgar devine un fel de variantă genuin excentrică a Cetăţeanului Kane, de o străluminăciune un pic gaga. E unul dintre cele mai bogate filme ale lui Eastwood.