Nora. Sau cum am învăţat să acţionez raţional

Aţi auzit de un autor dramatic, Ibsen, care a debutat cu Nora acum câţiva ani, la începutul secolului XXI? Un exeget atent şi fin al relaţiilor de cuplu, cu o asemenea acribie în sesizarea problemelor de azi, ar merita chiar un premiu. Prea e bun! Despre Nora de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu e vorba, spectacol în regia lui Radu-Alexandru Nica. El semnează montarea; el despăduchează textul de toate îmbâcselile de secol XIX, de toate feminismele - dulcegi de acum -, de vorbăria superfluă. Ajutat de Anamaria Enescu. Şi aşa apare miracolul: un text scris, s-ar zice, ieri, condensat la extrem, cu relaţii puternice între personaje puternice. Personaje cu ipocrizii şi dedesubturi, cu o poftă nemăsurată de putere mai ales asupra celui din preajmă, cu o atentă "manageriere" a farmecelor şi instrumentelor de seducţie. Ibsen în carne şi oase. În plus ruperi frenetice de ritm, dilatare temporală urmată de intermezzo-uri de un paroxism sacadat. Iar peste toate tronează o temă-nucleu, specifică, ghiciţi!, căror ani: o ireversibilă şi fără de speranţă lipsă de comunicare. Nu-i aşa că merită premiul?

Nu numai limbajul, ritmul, apariţia cool a personajelor feminine, dialogurile sunt cele de azi, ci şi videoproiecţia din debutul spectacolului, un simulacru de vox-pop de televiziune despre problema fidelităţii şi a stabilităţii în cuplu. Personajele sunt plasate în contextele specifice interviului "spontan", au aceeaşi naturaleţe căutată, aceeaşi diversitate de răspunsuri, aceeaşi dezinvoltură după reţetă, iar graniţa adevăr - spectacol fie de teatru, fie de televiziune este incertă.

Noutatea cea mai spectaculoasă, însă, nu ţine nici de tehnica video, nici de tehnica rostirii. Este o formă pe care regizorul o împrumută, pesemne, din cercetarea coregrafilor, pentru a o adecva la tema centrală a spectacolului: neputinţa partenerilor de a răzbate unul până la celălalt. Radu-Alexandru Nica se foloseşte de extrema plasticitate şi forţă de sugestie a mişcărilor niciodată întâlnite ale celor doi parteneri pentru a "încarna" limitele dureroase ale comunicării. Personajele vorbesc, întind mâna să se atingă, dar mâinile nu se ating, iar privirea nici gând să li se întâlnească. Perspectiva e de o stranie picturalitate, corpurile lor sunt foarte aproape, doar că plasate pe traiecte diferite. Întâlnirea, într-un minim punct al adevărului, e ratată matematic. Dar efectul asupra spectatorului e intens. Agresiv şi pretenţios cu celălalt, dar hiperprotectiv cu sine, fiecare din cei doi soţi îşi gestionează meticulos instrumentele de seducţie, i.e. de manipulare a partenerului, cântărindu-şi atent puterea de negociere. Căci despre putere e vorba în tot momentul. În sens primitiv, de stăpân, în ceea ce-l priveşte pe Torvald; în sensul ipocriziei, al duplicităţii în ceea ce o priveşte pe Nora. Ea îşi manageriază perfect imaginea, slăbiciunile, exuberanţa, energia pe care o aduce cuplului şi îşi gestionează abil refuzurile (cu adevărat excelentă e Diana Fufezan în diversitatea de stări etalate şi în rapiditatea cu care trece de la una la alta).

Cele două personaje feminine ale piesei sunt femei care se asumă şi ştiu bine să-şi transforme, ca la bursă, o parte din feminitate în capital. Îşi etalează panoplia farmecelor pentru a-şi spori puterea de manipulare - balansată în sfera pulsională, a mecanismelor afective uşor de ghidat în celălalt. Ofelia Popii, cu apariţia ei glacială, stăpână pe sine, pare să facă alegerea corectă a mijloacelor actoriceşti în fiecare moment. Şi nu sunt puţine. Cum nu sunt deloc puţine nici în cazul lui Adrian Matioc, care joacă perfect masculinitatea sigură de sine, indiferenţa seacă pentru celălalt, toleranţa superioară faţă de fragilitatea celui din faţa sa. Actorului i se datorează şi montajul video şi, mai ales, ingenioasa realizare grafică a caietului program. Altă apariţie extrem de sugestivă este Pali Vecsei în rolul lui Krogstad, prezenţă unsuroasă, debilă, încarnare a putreziciunii morale. Lui i se alătură Gelu Potzolli în rolul Doctorului Rank, într-o construcţie pertinentă, de la ritmurile disco pe care le stăpâneşte, până la SIDA de care urmează să moară.

Totul într-una din cele mai valoroase actualizări ale teatrului românesc de acum şi de oricînd. De fapt... nu actualizare, căci dramaturgul, uitasem, şi-a scris piesa ieri.