Dacă există în România acestui moment un teatru încadrabil în sintagma "teatru de artă", acela este, cu siguranţă, Bulandra. În plus, când vorbim de Bulandra, vorbim despre un anumit standard de calitate sub care niciuna dintre producţiile sale nu îşi permite să alunece, nici măcar atunci când discutăm despre spectacole ratate sau mai puţin realizate.
Una dintre montările mult aşteptate ale anului trecut a fost Însemnările unui necunoscut, după F.M. Dostoievski, în regia lui Alexandru Darie, de la Sala Toma Caragiu. Aşteptat şi pentru că e prima dată când Darie pune în scenă o dramatizare după Dostoievski, şi pentru că era vorba despre continuarea unui proiect început în 2007 de regizorul Ion Cojar, care n-a mai apucat să-l ducă la bun sfârşit.
Istoria pe care o aduce în scenă Alexandru Darie este cea din romanul Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, o poveste în care timpul nu se grăbeşte, în care ritmurile interioare au nevoie de spaţiu să se desfăşoare şi să iasă la suprafaţă, în care lumea rusească respiră după "legile" ei. În care nimic nu se întâmplă doar aici şi doar acum, dar totul se construieşte aici şi acum. Acestea sunt regulile pe care spectacolul de la Teatrul Bulandra îşi propune să le respecte, aducând pe scenă, în scenografia Mariei Miu, o distribuţie interesantă, în care se întâlnesc actori precum Virgil Ogăşanu şi Tamara Buciuceanu cu Mihai Constantin, Ana Ioana Macaria şi Alexandru Potoceanu.
În Rusia altui veac
Într-un fel de tunel straniu, ce pare să se situeze în afara timpului şi a spaţiului, o lume intermediară, unde se întâlnesc toţi cei implicaţi, dramele şi trăirile tuturor personajelor se dezvoltă încet, crescând de la o scenă la alta, acumulându-se şi creând în permanenţă tensiuni ce aşteaptă să fie detonate. Un univers închis pe dinăuntru şi apăsător, dominat de un tiran inteligent şi seducător, aşa cum este interpretat Foma Fomici de Virgil Ogăşanu, adorat de toţi "supuşii" pentru că îi domină psihic. Un fel de Tartuffe în variantă rusească, lipsit de farmecul lejer pe care Molière îl dădea personajului său, dar având, pe de altă parte, toate profunzimile cu care Dostoievski şi-a încărcat personajele - în bine sau în rău. Aşa arată lumea pe care regia o construieşte pe scenă, lăsându-şi personajele să intre unul câte unul, ca într-un (prea)lung prolog, în care Alexandru Darie uită uneori să pună în acord ritmurile personajelor cu cele ale spectatorilor.
O familie uriaşă din Rusia altui veac, din care fac parte mai multe generaţii, supuse toate capriciilor unui intrus - acelaşi Foma Fomici - care, printr-un misterios mecanism, a devenit stăpân peste inimile şi gândurile tuturor, stăpâni şi servitori deopotrivă. Demonstraţie la nivel microcosmic a mecanismului dictaturii, spectacolul de la Bulandra ratează, însă, tocmai analiza, la nivel artistic, a mecanismului pe care-şi propune (sau nu?!) să-l demonteze. Acordând un spaţiu prea mare dezvoltării individuale a fiecărui personaj, de multe ori regizorul nu duce până capăt legăturile dintre ele, ceea ce face ca ritmul spectacolului să treneze, mai ales în prima parte.
Despre obsesie, cu iubire şi ură
Fără să apeleze la tehnici sofisticate pe care regia contemporană le foloseşte şi când e cazul, şi când nu e cazul, Alexandru Darie semnează o creaţie în care spiritul Rusiei trăieşte de la început şi până la sfârşit. Corul de călugări care invită spectatorii în sală, dramele trăite la cote înalte, cu exagerări adesea asumate, alteori întâmplătoare, cum e cazul lui Mihai Constantin, timpii aparent morţi, în care actorii ştiu să stea pe scenă şi să tacă, toate sunt premise pentru o montare în care autenticul face regula. Personajele sunt pitoreşti, puternic individualizate, de la Generăleasa în rochie neagră (Tamara Buciuceanu), care îl iubeşte pe Foma cu o iubire comico-erotică, la graniţa cu obsesia, până la colonelul Rostanev (Mihai Constantin), care îl urăşte pe Foma cu o ură plină de adulaţie, tot la graniţa cu obsesia.
În preajma acestui om înscăunat de toţi drept Dumnezeu, toate relaţiile se dezvoltă sau nu, în funcţie de preferinţele "dictatorului". Şi povestea de dragoste dintre Rostanev şi guvernanta Nastenka (Ana Ioana Macaria creează poate cel mai coerent rol din întregul spectacol), şi legăturile dintre servitori. Nimic nu este străin de dictatura lui Foma Fomici. Iar momentul în care el dispare în iarnă, spărgând icoana şi deschizând drum spre lumea de afară, este emblematic pentru că puterea tiranului nu scade odată cu dispariţia lui fizică.
Ceea ce ratează însă spectacolul de la Bulandra este, însă, tocmai asumarea misterului prin care Foma Fomici devine tiranul fără de care nu se poate trăi. Mecanismul este "povestit", nu se clădeşte pe scenă. Şi asta, în ciuda ritmului lent pe care regizorul îl alege şi care, cel puţin în prima parte, este duşmanul cel mai mare al propriului său spectacol.