Un film cu jafuri ingenioase este mereu interesant de văzut. Grup de bărbaţi puternici, băieţi răi buni, care, în genul lui Bruce Willis, pleacă singuri la război şi îl şi câştigă. Iar pe tânărul Mark Wahlberg e o plăcere să-l priveşti. Sincer, 100% implicat în rol, actorul nu dezamăgeşte, nu te minte. Dacă nu l-aţi văzut în extraordinarul The Fighter, poate aţi râs larg la partitura sa pasiv macho din Date Night. Acum el are parte de adrenalină din plin (ca noi, spectatorii), pe o partitură cumva în genul Vin Diesel.
Foarte neaşteptaţi în roluri negative (şi destul de convingători!) tânărul Ben Foster, ca Sebastian, prietenul cel mai bun al protagonistului, şi Giovanni Ribisi ca traficant nemilos, aici slab ca un ţâr, cu barbă şi tatuaje, cum nu l-aţi mai văzut până acum. Sunt 4,5 kg de cocaină aruncate înainte de vamă, pentru care trebuie să plătească un nevinovat. Pentru că datoriile se transferă asupra familiei, Chris (Wahlberg) porneşte într-o cursă contracronometru.
Filmat strâns şi încruntat, cu momente "ca-ntre băieţi" care alternează cu cele de familie, lirice, cu camera (mult prea) aproape de chipuri, scene foarte mici, bine montate şi o muzică plină de ritm, povestea te prinde, chiar şi atunci când scenariul destul de liniar nu se prea descurcă cu montajul paralel. Oraşul New Orleans, cu specificul său, cu blues-ul care curge frumos şi potrivit peste imagini, cu cartiere apocaliptice, este cadrul perfect pentru un hold-up.
Ce are Contraband (în afara clişeelor, dar, pe care le accepţi, predându-te poveştii) ciudat e rezolvarea pe repede înainte. OK, contracronometru, dar ai când şi când perplexitatea că totul e prea uşor, prea simplu, acceptat de toţi chiar cu zâmbetul pe buze.
O Kate Beckinsale blondă, aproape de nerecunoscut, un actor care îl joacă pe tatăl eroului reuşind să fie excelent practic în singura scenă pe care o are, o spectaculoasă avarie a vasului în canalul Panama, când monstrul de fier intră în doc de-a curmezişul, cu filmări interesante şi dramatice submarine cu elicea şi ancora târâtă pe fundul apei, o explozie interesant realizată pe autostradă, un frate adolescent cu chip de înger - toate contribuie la o poveste reuşită de ispăşire.
În a doua jumătate, regizorul îşi recapătă suflul, iar filmul te ţine cu adevărat cu sufletul la gură. Se simte tensiunea, e bine jucat, montat, filmat, cu scene violente şi dure. În urmărirea contracronometru simţi că fiecare secundă contează.
Filmul începe ca Drive, virează spre Fast Five şi se termină ca The Score cu DeNiro şi Heist cu Gene Hackman.
Finalul te binedispune şi te energizează, mai ales melodia de pe genericul de final - "Boom-Boom" a lui John Lee Hooker, cu care pleci acasă.