Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Souleymane Cissé

Souleymane Cissé, griotul


Film Menu, noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă cinematografia asiatică a intrat în vizorul publicului din Vest odată ce Rashomon-ul lui Kurosawa a fost prezentat în '51 la Festivalului de Film de la Veneţia, în cazul Africii acest declic s-a produs datorită filmului lui Ousmane Sembène, La noire de... / Black Girl - câştigător al premiului Jean Vigo în 1966. Cam de-atunci încolo, o lume întreagă a putut vedea că cinematografia africană e, în mare parte, una angajată, dedicată realităţii sociale, economice şi politice din spaţiul său. Sigur, expresia "o lume întreagă" nu este cea mai nimerită - pentru că filmul african nu e tocmai atât de accesibil precum cel asiatic, de pildă. Se poate ca lipsa sa de popularitate (a se citi "absenţă în rândul selecţiilor celor mai importante festivaluri din lume") să se datoreze faptului că filmele tind să semene între ele, mai ales în privinţa aspectului militantist, iar selecţionerii să se fi săturat de aşa ceva; un anumit val de filme provenite din Orientul Mijlociu ar putea să întărească această afirmaţie, demonstrând că supra-saturarea se produce destul de repede. Sau se prea poate ca multe dintre filmele africane să nu fie atât de populare pentru că, pur şi simplu, nu sunt îndeajuns de bune; nimic de condamnat, condiţiile nefiind tocmai propice pentru dezvoltarea unei industrii cinematografice. Oricum ar sta lucrurile, unii cineaşti din istoria Africii negre chiar merită toată recunoaşterea internaţională, iar Souleymane Cissé se numără printre ei; pe unii din ceilalţi îi găsiţi răsfoind paginile acestui număr din revistă.
 
Militantism bine regizat

Începând cu anii '60, realizatorii africani au văzut în film, în primul rând, un important mijloc de a corecta imaginea eronată sub care era prezentată Africa de cineaştii de aiurea; în al doilea rând, un mijloc de educare a propriilor populaţii şi de a le deschide ochii vizavi de problemele cu care se confruntă continentul lor, de a le trezi reacţii, de a le face să se revolte.
 
Majoritarea filmelor lui Cissé (în special cele de început) se înscriu şi ele în sfera realismului focusat pe probleme sociale şi ideologice, dar el duce demersul la un alt nivel. Şi, deşi el însuşi spune că: "Principala sarcină a cineaştilor africani este de a susţine că oamenii de aici sunt fiinţe umane şi de a face cunoscute acele valori ale noastre care ar putea servi altora. Generaţiile ce vor urma se vor ocupa şi de alte aspecte ale cinemaului. Datoria noastră e de a face înţeles faptul că albii au minţit prin imaginile lor", Souleymane Cissé se ocupă, fără să mai aştepte viitoarele generaţii, de acele "alte aspecte ale cinemaului" de care pomeneşte. Chiar de la primele sale realizări se arătă preocupat de latura estetică a filmului, nu mai puţin decât se preocupă de tematică. El e mult mai atent la limbajul cinematografic decât alţi cineaşti africani. Nu că ar face cinema de dragul cinemaului - căci, după cum s-a văzut, filmul trebuie să reprezinte neapărat un element activ al societăţii - , dar Souleymane Cissé e unul dintre puţinii regizori din acei ani interesat şi de felul în care îşi spune poveştile.
 
Temele preferate de începuturile cinemaului african sunt, inevitabil, condradicţiile dintre modernitate şi tradiţie, căutarea identităţii culturale într-o lume post-colonialistă, rasismul, statutul femeilor, diferenţele dintre clase şi aşa mai departe; de aceea, de multe ori, realizatorii cad în nişte clişee scenaristice, poveştile au finaluri moralizatoare sau anumite aspecte sunt grosolan sugerate. Nici Cissé nu scapă în totalitate de anumite slăbiciuni scenaristice. În primul său lungmetraj realizat în bambara (principala limbă de circulaţie în Mali, alături de franceză) şi, totodată, cel de-al doilea său lungmetraj - Den muso / Fata (1975), o adolescentă provenind  dintr-o familie de condiţie bună rămâne însărcinată cu un pierde-vară. În ciuda insistenţelor mamei, tatăl o alungă de-acasă şi nici golănaşul care a lăsat-o însărcinată nu vrea să mai aibă nimic de a face cu ea; ceea ce duce la un sfârşit tragic. Problema pusă, se vede, limpede este condiţia femeii, dar faptul că tânără este mută e o modalitate care cam bate la ochi de a sugera că sexul feminin nu are niciun cuvânt de spus în Africa neagră. În Baara / Muncă (1980) un tânăr inginer luptă pentru statutul muncitorilor din fabrica unde e angajat, organizând o întâlnire prin care aceştia să fie informaţi despre drepturile lor; aceasta duce la asasinarea sa de către directorul fabricii. Într-un sfârşit (foarte moralizator, de altfel) muncitorii, care erau sceptici la adresa intenţiilor inginerului, se revoltă împotriva şefului.


În Finyè / Vântul (1982), doi adolescenţi, colegi de şcoală, sunt îndrăgostiţi. În timpul unei revolte organizate de tineri, cei doi sunt arestaţi; dragostea lor rezistă, chiar şi aşa. Avem prilejul astfel să luăm aminte de diferenţele imense între cele două lumi în care trăiesc îndrăgostiţii (ea e bogată, el e sărac) şi care e lumea cea bună: tatăl fetei e chiar guvernatorul care a pus ca răsculaţii să fie arestaţi. Toate aceste naivităţi / neajunsuri / spuneţi-le cum vreţi de la nivelul poveştii, sunt lesne compensate în cazul lui Cissé prin faptul că e un regizor foarte bun. Dacă filmele sale sunt făcute să stârnească reacţii, ele stârnesc astăzi reacţii în primul rând la nivel epidermic. Cissé filmează frontal, apropiindu-se mult de pielea şi de corpul personajelor. Actorii săi (mereu aceiaşi) întruchipează nişte personaje aproape palpabile. În Den muso şi în Finyè, regizorul se dovedeşte un mare portretizator al adolescenţilor, insistând pe micile jocuri, gesturi, dansuri, momente în care tinerii se droghează cu ceaiuri ciudate sau diverse pastile. De fapt, la Cissé, în general, frapează atenţia pentu detaliile mici, de multe ori pitoreşti, care îl lasă pe spectatorul occidental să se uite cu gura căscată.
 
Poetul ambulant

Souleymane Cissé a fost numit istoricul-griot. În cultura Africii occidentale, franţuzescul griot denumeşte un poet-cântăreţ ambulant care posedă şi comunică miturile ţării transmiţându-le mai departe pe cale orală. Un fel de trubadur, dacă vreţi, dar înzestrat şi cu nişte presupuse puteri supranaturale. În mai multe limbi vest-africane,  acesta e numenit şi djéli, care înseamnă sânge, fiind o "meserie" care nu se transmite decât prin legături de sânge. Grioţii sunt cei care au umblat mult, au văzut multe şi cunosc multe, cei care deţin cuvântul, cei care pot să spună (să cânte) ce gândeşte poporul şi ce trebuie să facă conducătorul, de aceea sunt respectaţi şi admiraţi. Un astfel de personaj în plină desfăşurarea găsiţi în Baara -  un performance spontan, intens, în mijlocul unei pieţe. Compararea lui Cissé cu un griot nu este întâmplătoare, după cum o să vedeţi.
 
Regizorul, născut în 1940 în Mali (pe atunci, Sudanul francez) şi-a petrecut copilăria în capitala Bamako, în mijlocul unei familii modeste de musulmani, fiind încă de pe atunci un mare pasionat de cinema - ceea ce i-a afectat performanţele din şcoala elementară, ajungând să fie exmatriculat. Şi-a continuat studiile în Dakar, unde s-a mutat împreună cu familia. A revenit în locul de baştină în 1960, după câştigarea independeţei Sudanului francez, redenumit Mali. De aici, a plecat în scurt timp cu o bursă la Moscova, unde a terminat studii de specialitate. La întoarcerea în ţară, Cissé a lucrat ca reporter-cameraman la Serviciul Cinematografic din cadrul Ministerului Informaţiei, post ce i-a permis să străbată ţara în lung şi-n lat cu camera pe umăr, realizând numeroase documentare, jurnale de ştiri şi diverse filme educative. Totodată, e o perioadă (înainte să facă primele lungmetraje) care-i îmbogăţeşte experienţa şi îi hrăneşte interesul pentru pământurile natale; vă amintiţi - griotul e cel care a umblat mult, a văzut multe şi cunoaşte multe. Dar, probabil, comparaţia i se trage de la cel mai cunoscut şi cel mai apreciat film al său, capodopera sa - Yeelen / Lumina (1987). Filmul reprezintă echivalentul unui mit african oral. La fel ca Africa pe care o descrie, filmul este magic, vrăjitoresc, de o frumuseţe fascinantă.

 

Lumină pentru Cannes
 
În timpul Cannes-ului din '87, în timp ce Maurice Pialat era huiduit pentru Sous le soleil de Satan, Cissé şi al său Yeelen erau aplaudaţi şi priviţi ca adevărate revelaţii. Sigur, Pialat era cel care câştiga Palme d'Or-ul, dar asta e altă discuţie.
 
Undeva, pe pământurile Africii, în urmă cu zece secole, un tânăr (eroul) ajunge să deţină mai multă înţelepciune decât tatăl său. Mânia tatălui se dezlănţuie, căci nu poate să accepte aşa ceva. Străbate tărâmuri întregi însoţit de doi sclavi care poartă un fetiş ce îl îndrumă în căutarea lui. Mama îşi trimite fiul de-acasă pentru a întârzia inevitabilul. Cea mai emoţionantă secvenţă e cea din intimitatea unei încăperi unde mama şi fiul -  îngheţaţi de frică şi conştienţi de dimensiunea lor tragică, nu îndrăznesc să se privească. Tânărul pleacă spre unchiul său - fratele tatălui - care trebuie să-i spună ce e de făcut. Pe drum, cu ajutorul puterilor sale supranaturale, scapă un trib de atacurile altui trib. Îşi găseşte aici nevasta care îl va însoţi în drumul său. Fratele tatălui îi confirmă ceea ce intuia de fapt, că trebuie să-şi întâlnească părintele, şi îl înarmează cu un fetiş. Confruntarea din final dintre tată şi fiu, prin intermediul unor animale-simbol (cei doi se transformă în bivoli, apoi unul în elefant şi celălalt în leu), alegorizează masacrul (războiul), nebunia omului. Dar confruntarea aduce de asemenea şi lumină (cea din titlu) şi duce la renaşterea unei noi lumi, pentru că lumea nu va putea fi niciodată exterminată (copilul din final, fiul eroului, va duce mai departe puterile tatălui). "Yeelen este cel mai contemporan film pe care l-am făcut", spune Cissé. "Este o poveste atemporală care se perpetuează în viitor (...) Am putut să spun aici ceea ce am vrut. În celelalte filme, am spus-o poate incomplet sau prea făţiş". De asemenea, regizorul consideră că mitul din Yeelen, în sine, este unul universal: "Subiectul este o saga a bambarilor, dar e vorba şi despre cunoaştere şi despre ce face omul cu înţelepciunea pe care o dobândeşte".
 
Cu toate acestea, nu puţini africani l-au condamnat pe Cissé că ar fi renunţat aici la realismul militantist pentru a profita de gusturile occidentalilor aplecate spre exotism. Cu tot exostimul şi pitorescul care nu-i pot fi negate, nu acestea sunt cele ce fac din, Yeelen cel mai cunoscut (şi bun) film al lui Cissé. Sensibilitatea pentru real sau pentru complicitatea dintre om-animale-lucuri, naturaleţea, simplitatea şi curăţenia imaginilor fac din el un film unic. În toate fotogramele se simte acea graţie răspândită de prezenţa unor astfel de personaje pe pământ, de ritmul şi felul în care trăiesc. După cum observa şi criticul francez Serge Daney, regizorul nu face o estetizarea a lumii, "ci o imediată înscriere a corpurilor în mediul lor. Astfel că trecerea de la natural la supranatural se face fără surle şi trâmbiţe, o privire este suficientă pentru a străpunge rivalul sau a poseda femeia, frumuseţea actorilor are eleganţa prin care îşi e suficientă ei însăşi". Această graţie e foarte bine descrisă de cuvântul damu, pe care Cissé însuşi îl explică, conştient probabil că acesta e cel mai frumos har pe care un regizor îl poate deţine: "Oamenii bambara numesc damu impresia pozitivă pe care o sustragem privind o fiinţă umană sau un lucru, impresie ce rămâne mult timp în inimă sau în spirit. Damu înseamnă, poate, graţie. Când vezi fiinţa umană trăind, observi tot ceea ce o face să fie, tot ceea ce o înconjoară. Când ştii să o înţelegi, trebuie să o arăţi prin damu". Unul dintre cele mai frumoase cadre rezumă incredibil de bine senzaţia pe care o lasă întreg filmul, dar totodată este de neexplicat forţa pe care o are: chemat de privirea hipnotizantă a vrăjitorului, un câine roşcat, săltând uşor, merge încet cu spatele strecurându-se lin printre plantele din pădure, într-o perfectă armonie a mişcării cu tot ce-l înconjoară; frapant este că o simplă mişcare derulată înapoi, într-un uşor ralanti, durând câteva secunde, funcţionează de parcă vrăjitorul şi-ar fi folosit puterile asupra spectatorului, nu asupra câinelui. Cam aşa lucrează Souleymane Cissé.




 Toate articolele despre Portret Souleymane Cissé


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Roxana Coţovanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer