Űbű kiraly / Ubu rege multiplicat

Am pornit plin de curiozităţi brusc redeşteptate de afişul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj spre spectacolul Űbű kiraly / Ubu rege, produs de regizorul francez Alain Timar de la Theatre des Halles din Avignon, invitat să lucreze pe această scenă clujeană, la sfârşitul lui 2011. Aveam două antecedente ubuiste în memorie: poate cel mai bun rol al lui Tudorel Filimon făcut în perioada lui clujeană şi mixtura Jarry-Caragiale din spectacolul Monei Chirilă Ubucureşti. Dintre cele două amintiri, imaginea lui Tudorel Filimon în rolul lui Papa Ubu îmi stăruie în minte şi azi cu deosebită claritate, în ciuda faptului că montarea datează din vremea "socialismului biruitor la oraşe şi sate", atunci când să pui în scenă celebra piesă a lui Alfred Jarry era considerat un gest de împotrivire faţă de regimul ceauşist. Aşadar, am reţinut că înainte de 1989, miza era să se apese viclean, dar insinuant, pe dimensiunea politică a mesajului. Curiozitatea care mă mâna spre acest nou Űbű kiraly era să văd dacă această dimensiune, a politicului, îşi mai justifică întâietatea.

Surpriza a fost totală. Nu m-am întâlnit pe scenă cu un singur Ubu, cum mă aşteptam, grobian, laş, criminal, dictator, egoist, lacom, grotesc, prost, îngâmfat (înzestrat deci cu toate tarele stăpânului absolut din regimuri totalitare), ci cu mai mulţi Ubu, adică multiplicaţi în aceste structuri caracterologice după forma şi dimensiunile modelului livresc imaginat de Alfred Jarry. Abordarea regizorului francez este una cât se poate de constructivă la nivelul implementării de sensuri, a conjugării lor într-un tot unitar. Dictatori ai spaţiului familial sau larg social sunt mai mulţi. În teatru, amintesc doar pe Macbeth şi Răzvan. Consoarte care să le aţâţe pofta de putere şi ascensiune sunt, de asemenea. Lady Macbeth şi Vidra sunt doar două posibile faţete ale multiplicării acestora. Cu virtuale rădăcini în Shakespeare, parodiate inspirat, textul lui Jarry, sintetic şi vizionar, derulat ludic, are în acelaşi timp şi bogate conotaţii premonitorii, ca şi 1984 al lui Orwell. Turnura propusă de Alain Timar atrage atenţia asupra faptului că istoria a produs de-a lungul timpului destule figuri de Ubu şi va mai produce. Galeria rămâne deschisă. Dacă ne rezumăm să vedem doar faţa de dictator nemilos a personajului, tot e destul să semnifice setea de putere a insului grobian, pornit să cucerească lumea prin crime şi uzurpări. Nu se exclude din serie nici modelul unui Napoleon megaloman, cabotin. Dar regizorul actualizează, marşând pe latura dictaturii financiare, poate mai crudă decât cea strict politică. "Eu sunt finanţele!" tună şi fulgeră Papa Ubu, imitându-l parodic pe Henric al XIV-lea cu sintagma "L' etat c'est moi".

Spectacolul clujean e de un dinamism aparte. Claudiu Groza spune că "are un ritm gimnastic", atât e de încărcat vizual cu mişcare şi agitaţie permanentă ca într-un joc de copii sau de clovni puşi pe şotii. Scenografia e de o simplitate debordantă. Toată construcţia decorului şi a costumelor vine de la un sul mare de hârtie, centrat în fundal, din care actorii se înfruptă cu lăcomie, se servesc după cerinţă, modelând ad-hoc elemente necesare de recuzită, se înfăşoară simbolic, vestimentar, conferind hârtiei valoare de metaforă scenică. Ca omul cu obsesii din regimul ceauşist, când vânzătoarea din magazin îţi punea chiloţii cumpăraţi direct în mână din cauză că lipsea hârtia de ambalaj, mi-am spus ironic în barbă că în "epoca de aur" ar fi fost de neconceput un spectacol atât de "risipitor". Pentru a sublinia universul absurd al "regatului ubuesc" în care se mişcă personajele, trupa de actori e înzestrată cu diferite instrumente de suflat care sună dizarmonic, dogit, straniu. Zgomotele produse de acestea consonează cu stâlcirea limbajului şi căderea în ridicol a personajelor. De fapt este vorba despre un ridicol tragic, desfăşurat în atemporalitatea imediată în care logica Domnului Ubu străluceşte prin inflexibilitate: "Dreptatea stângă face cât dreptatea dreaptă". Sonic, reprezentaţia este susţinută când cu marşuri triumfale parodiate, când cu acorduri scrâşnite din Fiddler on the Roof sau cu frânturi din cânticele vesele pe melodii ca Frère Jaques. Îmbrăcaţi numai în "hamleţi" gri şi flanele de aceeaşi culoare, actorii (bărbaţi şi femei) se împopoţonează cu hârtie mototolită pentru a fi şi mai caraghioşi, mai hidoşi, mai expresivi. Actorii Zsolt Bogdan, Áron Dimény, Lóránd Farkas, Sándor Keresztes, Ervin Szűcs şi Loránd Váta sunt multiplicări succesive ale unui Tată Ubu pluridimensional. Ei îşi împart prerogativele comportamentale, central-ubuiste, ale tiranului vedetă, transmise de la unul la altul ca la o ştafetă sportivă, cu psihologiile abia schiţate grotesc ale partenerilor episodici: Căpitanul Bordură, Regele Venceslav, Prinţul Blegoslav etc. La fel sunt repartizate şi partiturile feminine, tot şase la număr, actriţelor Csilla Albert, Enikő Györgyjakab, Emőke Kató, Júlia Laczo, Tünde Skovrán şi Csilla Varga. Clădind statura Mamei Ubu, cu multiplele ei forme de manifestare, actriţele mai conturează profiluri fugitive ca Regina Rozamunda, Nobili, Ciraci, Ţărani etc. Un cuplu Ubu din hârtie înseamnă un cuplu fantomatic apropiat de prototipul livresc. Avem deci doi coloşi dizgraţioşi - Tatăl Ubu şi Mama Ubu - alcătuiţi din hârtie simbolică (deci artificiali, atemporali, generici) şi cohorta de auxiliari cu care vin în contact. Un ansamblu de interpreţi cu disponibilităţi remarcabile în închegarea jocului individual şi de echipă. O încadrare scenică inedită pentru publicul de la noi, de mare efect a problematicii binecunoscutei piese semnate de Alfred Jarry în adolescenţă. O reuşită indiscutabilă, de marcă.