Inocență și obsesii materne - Agnes, aleasa lui Dumnezeu

599 de reprezentații pe Broadway în 1982-1983 și trei nominalizări la Premiile Oscar în 1986, acesta este palmaresul textului semnat de americanul John Pielmeier, Agnes of God. O piesă de succes (în a cărei ecranizare s-au întâlnit Jane Fonda, Anne Bancroft, Meg Tilly) a avut premiera de curând la Teatrul Odeon, în regia lui Marius Oltean. Povestea tinerei călugărițe Agnes, învinuită de crimă, oferă prilej de reflecție asupra forței credinței, dar și a secretelor de familie, redimensionează nevoia omului modern de miracol semnalând în același timp pericole tragice ascunse în spatele ignoranței. Agnes, aleasa lui Dumnezeu (traducerea și adaptarea de Anca Florescu și Costin Manoliu) propune trei partituri generoase actoricești, trei ipostaze feminine ale inocenței dublate de obsesia maternității.

Decorul unic (semnat de Constantin Ciubotariu) plasează acțiunea pe axa unei cruci formată din spațiile înguste ale mânăstirii: biroul maicii superioare, altarul bisericii, dormitorul lui Agnes și grădina. Spectatorii sunt plasați împrejur, martori din imediata apropiere. Ilustrativă în sine, scenografia fixează doar cadrul poveștii, fără soluții spectaculare. Regizorul Marius Oltean se concentrează asupra jocului actoricesc și a situațiilor dramatice, valorizând trama polițistă în detrimentul dimensiunii tragice. Perspectiva textului, un remember obsedant al doctoriței Martha Livingstone, recuperarea unei pierderi irevocabile a istoriei familiale prin identificarea lui Agnes cu Marie, sora defunctă a Marthei este anulată de regizor în favoarea ușurării receptării poveștii, care se dovedește previzibilă. Tocmai aceasta facilitare între ghilimele văduvește spectacolul de energia misterioasă a spectrului amintirilor bolnave, de ramificațiile psihologice și metafizice ale interogațiilor. Muzica, o componentă importantă a textului, devine semnul divinității invocate, dar și al coexistenței contrariilor. Iosif Herțea creează dubla dimensiune printr-un spațiu sonor straniu, prin amestecul de sunete reverberatoare și voce live.

Spectacolul este susținut în întregime de performanțele actoricești ale actrițelor Carmen Tănase, Virginia Rogin și Elvira Deatcu. Doctoriței psihiatre, în căutarea adevărului și a propriei biografii, Carmen Tănase îi conferă tensiunea stapânită a unei forțe interioare vulcanice. Profesionistă a interogatoriului psihologic, de o răceală chirurgicală impecabilă, Martha își revelează vulnerabilitatea în doze infinitezimale. Actrița descoperă în trepte motivațiile interioare ale personajului, fiecare etapă generând conflicte și tulburări esențializate printr-o elegantă economie de mijloace. Refuzând din start feminitatea prin atitudine și discurs, arborând duritatea și limpezimea inteligenței, Carmen Tănase reușește un portret spectaculos prin devenirea lui. Experiența întâlnirii cu Agnes îi modifică definitiv datele interioare. Elvira Deatcu, interpreta tinerei călugărițe binecuvântate de Dumnezeu, mizează pe subtilitățile unui joc în care inocența este permanent dublată de trauma inconștientă. Puritatea și frumusețea sunt potențate de drama presimțită a minții în derivă, de încercarea disperată a anulării mizeriei. Simplitatea și grația Elvirei Deatcu emoționează profund, momentele ei de revoltă au dimensiune tragică. Ambiguitatea stărilor și polaritatea permanentă dezvăluie o concentrare perfect stapânită a actriței. Insuficient distribuită sau prioritar pentru calitățile ei exterioare, Elvira Deatcu face demonstrația unei personalități împlinite care o recomandă pentru roluri de referință.

În sfârșit, în rolul maicii superioare, Virginia Rogin elimină orice urmă de patetism din personajul care încearcă să mențină ordinea nepătată a Bisericii. Biografia ei, ocultată în numele unei credințe ce solicită integritate, va izbucni cu toate secretele familiale și va modifica în sens invers parcursul personal. Căutarea divinității implică uneori și riscul minciunii sau al unei orbiri parțiale. Virginia Rogin dezmembrează mecanismul pierderii, cu minuțiozitate și acuratețe. Puternică și impozantă, maica superioară e pandantul Marthei, scenele lor de înfruntare fiind dramatic tensionate.

Într-o lume zdruncinată de violență interioară și catastrofe naturale, lipsită de asceți și miracole, oamenii tânjesc după certitudini și, oricât ar părea de patetic, după iubire. Fragmentar și fracturat mai pot fi întâlnite, unde altundeva decât la teatru?