Este o nouă colaborare dintre actorul principal, comicul american Adam Sandler (care se pare că şi-a dorit mult acest film: este şi scenarist, şi principal producător), şi regizorul Dennis Dugan (actor la bază).
Celor doi li se mai datorează şi alte opere care au făcut, la vremea lor, deliciul amatorilor de comedii facile, cum ar fi
Big Daddy (1999),
I Now Pronounce You Chuck and Larry (2007),
You Don't Mess with the Zohan (2008) sau
Grown Ups (2010). Nu alta este linia acestei noi comedii,
Jack şi Jill, care a concurat cu succes la mai toate topurile celor mai proaste filme ale anului trecut.
Pacino, în propriu-i rol
Filmul îi distribuie pe doi dintre cei mai nesăraţi actori ai tuturor timpurilor: puţin expresivul Adam Sandler şi inexpresiva Katie Holmes, adică actuala doamnă Tom Cruise. Lor li se alătură - paradox - unul dintre cei mai mari actori dintotdeauna, americanul Al Pacino. Simţind sărăcia creativă de care dispuneau, autorii filmului au apelat la această legendă în viaţă a cinematografului mondial, introducându-l în scenariu şi solicitându-l să joace în propriul său rol.
Cum nu se mai fac de mult filme pentru talentul lui Pacino (similare celor din anii '70-'80), actorul - aflat probabil într-o pauză de concentrare - şi-a spus: de ce nu? La urma urmei, colegul său, Robert De Niro, s-a specializat de mult în filme (şi roluri) sub orice critică, chiar şi Dustin Hoffman a cedat în cele din urmă ofertei de nerefuzat de a-l juca pe
Bernie Focker. În cele din urmă, prezenţa lui Pacino este şi cea care oferă puţinele momente de amuzament ale filmului (datorate imensului talent al actorului), şi cea care întristează, văzând felul în care se "maimuţăreşte" un mare artist. În principiu, Pacino îşi parodiază replicile care l-au făcut celebru în filmele sale de la început, cum ar fi
The Godfather.
Al + Jill = Love
Premisa de la care pleacă scenariul lui
Jack şi Jill este cea că personajul principal, Jack, are o soră geamănă, Jill (aşadar, dublu rol pentru Sandler). Jill este ceea ce se cheamă o nesuferită (vorbeşte mult şi prost) fată bătrână, aşadar vizita ei anuală de Ziua Recunoştinţei este un coşmar pentru viaţa aşezată a lui Jack. Bineînţeles că rolul lui Jill este cel comic, cel care atrage toată atenţia, faţă de insipidul Jack, dar până la urmă piţigăiala continuă a lui Jill îl plictiseşte complet pe spectator.
În mod inexplicabil, marele Al Pacino face o pasiune pentru Jill, dar aceasta îl respinge, nefiind conştientă despre cine este vorba. Jack se travesteşte şi ia locul surorii sale, pentru că, lucrând în publicitate, are nevoie neapărat de un contract pentru o reclamă în care să apară Pacino. După multe scene vulgare şi lipsite de umor (ce se va întâmpla oare, atunci când se va inventa cinematograful cu miros, cu scenele cu vânturi şi umor în toaletă, în care abundă acest gen de comedii?!), filmul virează - aşa cum îi stă bine unui film american, mai ales cu Sandler pe afiş - într-un sentimentalism patetic, centrat pe valorile familiale. Chiar dacă nu e chiar atât de greţos ca în alte pelicule, e vorba totuşi doar de un clişeu.
Filmul nu iese, sau mai exact iese cât poate ieşi un film cu Sandler. Adam Sandler nu este Eddie Murphy, nu este în niciun caz nici Jim Carrey, astfel încât insistă doar pe aspectele superficiale ale travestiului. Încercarea lui Paul Thomas Anderson de a-l transforma într-un actor serios - în
Punch-Drunk Love nu a fost continuată, astfel încât soarta actorului pare condamnată la previzibilitate. Scenariul lui
Jack şi Jill ne mai arată şi câteva complexe ale cinematografului hollywoodian, în privinţa filmelor mari pe care nu mai reuşeşte să le repete:
It's a Wonderful Life şi
Some Like It Hot, în cazul de faţă (ambele fiind pomenite pe parcurs).
