Carmen Maura, figura iconică din prima perioadă a cineastului spaniol, se află chiar cu un an înainte de a da marea lovitură cu rolul din Mujeres al borde de un ataque de nervios / Women on the Verge of a Nervous Breakdown, tot în regia lui Almodóvar. În La ley del deseo, ea interpretează rolul unui transsexual care înfruntă cu o putere invincibilă opiniile preconcepute ale oamenilor, dar şi propriile traume desprinse încă din copilărie, în urma relaţiei incestuoase pe care a avut-o cu tatăl ei. Acest rol i-a adus actriţei titlul de gay icon al minorităţilor sexuale din întreaga Spanie.
Antonio Banderas, unul dintre puţinii actori de sex masculin la care Pedro Almodóvar a revenit constant, se află la a treia colaborare cu regizorul spaniol, după Laberinto de pasiones / Labyrinth of Passion şi Matador şi la câţiva paşi (ani) de debutul său la Hollywood, care îi va schimba pentru totdeauna cariera.
Filmul reprezintă încă o perspectivă a cineastului asupra aceloraşi teme explorate de la o producţie la alta. La ley del deseo este din nou o poveste de dragoste, o dragoste obţinută cu forţa brută, acea dragoste în numele căreia se săvârşesc crime, în sfârşit, acea dragoste care se consumă extrem de repede. În filmele lui Almodovar, rareori, relaţiile de dragoste sunt încununate de un happy-end, de cele mai multe ori, cum este şi cazul relaţiei homosexuale din La ley del deseo, ele se îndreaptă vertiginos spre un sfârşit tragic.
Patima lui Antonio este guvernată de principii contradictorii - pe de o parte, dragostea, pe de altă parte, obsesia. Ele funcţionează complementar reflectând comportamentul paradoxal al lui Antonio care îl dirijează înspre săvârşirea actului suicidal în finalul filmului. Când dragostea se întrepătrunde cu obsesia, devine mai primejdioasă ca ura.
Legea atracţiei îşi demonstrează funcţionalitatea, chiar dacă ea nu este fundamentată pe principiile care o definesc: legea atracţiei spune că energia şi gândurile pe care le transmitem în univers atrag energii cu aceeaşi vibraţie, frecvenţă sau rezonanţă. Antonio, un bărbat tânăr şi atrăgător obsedat să deţină controlul, urmăreşte la televizor un interviu al regizorului Pablo, un bărbat gay de succes, egoist şi insensibil, în care acesta enumeră câteva dintre calităţile dezirabile pe care ar trebui să le deţină aceea (căci Pablo nu-şi recunoaşte public orientarea sexuală) care-i va fi parteneră de viaţă (prezentatoarea TV este interpretată de Rossy de Palma, o altă actriţă consacrată datorită rolurilor din filmele lui Almodóvar, mai târziu devenind model şi muză pentru designeri precum Jean-Paul Gaultier sau Thierry Mugler). Informaţiile pe care Antonio le află îi vor folosi ca instrument în viitoarele lui tentative de a-i demonstra lui Pablo compatibilitatea forţată şi falsa empatie dintre ei.
Antonio este tipul bărbatului posesiv, care se regăseşte şi în alte filme ale lui Almodovar, însă, în chip de heterosexual, cap al familiei, el nu are răbdare să aştepte efectele improbabile ale legii atracţiei, ci le obţine din proprie voinţă. Legea atracţiei nu mai ţine de o ordine metafizică, ea devine o lege impusă de voinţa mundană solidă care nu poate trăi sub umbrela incertitudinii. Viaţa privată a lui Pablo se năruie treptat sub auspiciile bolnăvicioase ale lui Antonio, care este decis să înlăture orice obstacol care îi poate obtura calea spre iubitul său.
Crime, poliţie, anchete, accidente, cocaină, sex, petreceri, lacrimi, gelozie, dragoste, suferinţă, obsesie, bărbaţi atrăgători, femei puternice, teatru, faimă, trai nonconformist, străzile Madridului, toate se reunesc în La ley del deseo pe ritmul şi versurile melodiei Ne me quitte pas, melodie care datează din 1959, interpretată în original de Jacques Brel. Ne me quitte pas, ne me quitte pas, ne me quitte pas, acest vers repetitiv devine laitmotivul filmului şi se aude de fiecare dată, în câte un moment cheie al filmului.
La ley del deseo este încă o cronică excepţională a vieţii efervescente care caracterizează Madridul de la sfârşitul aniilor '80. Există foarte multe elogii cinematografice în care sunt gratificate mari oraşe ale lumii precum: Barcelona (Vicky Cristina Barcelona, regia Woody Allen), New York (Sex and the City), Paris (Midnight in Paris în regia aceluiaşi Woody Allen) sau Roma (în filmele lui Federico Fellini şi Pier Paolo Pasolini). Însă, Madrid este oraşul care a primit în mod constant cele mai impunătoare omagii din partea aceluiaşi cineast: Pedro Almodóvar.