În plus, când a trecut în spatele camerei, ca atâţia alţi actori - Mel Gibson, Robert Redford, Clint Eastwood -, a dovedit că are capul bine mobilat şi din alte filme jucate a învăţat tot ce se putea din meserie. Filmele regizate de el, sociale şi implicate politic, dramatice şi foarte bine tensionate, au surprins mereu plăcut public şi critică.
Pelicula de faţă, despre jocurile surde pentru câştigarea puterii politice, cu sfori trase din culise, compromisuri, mâini forţate şi discursuri perfecte, care sună bine, dar sunt goale de conţinut, vă va tăia respiraţia.
Clooney alege să joace şi el în film, însă are ingeniozitatea să nu fie el protagonistul. Îl lasă în faţă pe tânărul Ryan Gosling, ca lup tânăr şi flămând, nerăbdător să acceadă iute spre aerul rarefiat al câştigătorilor jocului, mândru şi sigur pe sine, idealist şi cu convingerea vârstei că este de neînlocuit. Şi, cum veţi vedea (sau ştiţi deja din Drive), Gosling - mai ales în momentele de criză şi prim-planuri - dovedeşte cu vârf şi îndesat de ce este la momentul de faţă cel mai interesant actor tânăr de privit. El este Stephen, secretarul de presă în campania guvernatorului Morris (Clooney), cel care îl ajută să intre în cursa prezidenţială.
Totul e alert şi strâns, fără burţi, cu personaje pe care stresul şi adrenalina job-ului îi ajută să trăiască. Este parcă varianta pentru ecran mare la serialul tv The West Wing / Viaţa la Casa Albă. Soluţii ingenioase, rezolvări imposibile contracronometru, declaraţii perfecte şi impecabile, de convins persoane influente incoruptibile. Titlul trimite clar la conspiraţie şi la sacrificarea liderului, de la moartea lui Cezar încoace...
Filmat fără artificii şi filtre, bazat pe replica scenariului care sfârâie, cu umor şi miez, pe ritmul galopant al montajului, filmul practic aleargă prin faţa ochilor spectatorului până la finalul la fel de cinic ca în The Ghost Writer lui Polanski sau The Candidate cu Robert Redford. Cu o jumătate pentru republicani şi una pentru democraţi, filmul lui Clooney încearcă să împace ambele tabere, fără să jignească vreuna. Foarte, foarte, foarte plăcută muzică, deloc agresivă, nici tare, nici omniprezentă, un soundtrack pe care chiar îţi doreşti să îl ai. Multe prim-planuri frumoase şi îngrijite, nu calofile, cu tensiune fără multe explicaţii. Tăcerea e bine speculată. Montajul în cadru, dar şi cel în paralel foarte reuşit. Multe răsturnări de situaţie şi un twist final ca să împace pe toată lumea, orice fan, orice gust. Şi, mai presus de toate, scene reuşite, una mai cu seamă, în care lecţia lui Hitchcock e perfect învăţată - Paul, şeful de campanie, urcă în maşina oficială, staţionată într-un gang. Şi camera rămâne afară, iar dialogul din interior nu se aude. Iar aşteptarea aceasta, cu suspansul care creşte pe măsură ce vrei o reacţie, face foarte bine filmului.
Cum repari o greşeală care te scoate de pe şinele destinului tău? Ce faci când pământul îţi fuge de sub picioare? Când descoperi că ai fost înşelat, furat? Cât loc e pentru sinceritate şi loialitate în politică? Cum te ridici la suprafaţa vieţii din groapa de potenţial? Clooney răspunde la toate astea, chiar dacă pare că e un clişeu. El alege să aibă o poveste secundară, de dragoste, care aduce o notă de tandreţe, de picant şi de uman, cea care în momentul de climax este pusă să declanşeze explozia.
Politica şi presa, puterile în stat, îşi dispută dreptul la cursa cu ştafetă. Totul pe bandă, cu mereu alţi alergători. Unii maratonişti, dar cei mai mulţi, de cursă de 400 de metri.