Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  De trei ori dragoste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De trei ori dragoste - un spectacol ca un haiku


ianuarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O nemţoaică a montat la Nottara un spectacol format din două piese japoneze şi un Beckett. Uimitor e că ansamblul are coerenţă. Că funcţionează. În plus, are stricteţea dar şi poezia, fragilitatea unui haiku.

Stricteţea se vede în formă. La haiku e măsura fixă 5-7-5. La spectacolul lui Ulrike Döpfer e jocul minimalist, trăirile interiorizate, exprimate corporal şi prin şoaptă, nu prin urlet. E un lucru nou pentru spectatorii români, obişnuiţi cu teatralizarea excesivă, până la isterie a emoţiilor de pe scenă. Mă refer în special la prima piesă din cele trei, Vânt de toamnă, piesă japoneză Nô. E cea mai plină de imagini (şi exprimări) noi.

Raluca Gheorghiu, în rolul Hana (o fată îndrăgostită, suferindă, în aşteptarea reîntoarcerii iubitului), e de o gingăşie aproape de porţelan. Îţi vine s-o iei acasă şi s-o aşezi în vitrină. Ba mai mult, te convinge că e japoneză adevărată. Ajutată de muzica lui Iosif Herţea (interpretată cu acelaşi bun simţ, cu acelaşi firesc japonez, de Călin Torsan - instrumente de suflat şi Silviu Fologea - percuţie), ea transformă o piesă lipsită de acţiune în una de atmosferă.

Mi se pare potrivită plasarea acestei piese la începutul spectacolului, pentru simplul motiv că triază spectatorii. Pe cei care au venit pentru teatru îi face atenţi, pe cei veniţi pentru râsul în hohote îi trimite acasă.

A doua piesă (căreia îi revine măsura 7 din poemul haiku), Libertate pentru o noapte, iese oarecum din tipar, în sensul că e mai românească. Şi aici mă refer la renunţarea la jocul subtil (fără a se ajunge totuşi la grosolănie). Nu ştiu dacă asta a fost viziunea regizorului. Diana Lupescu şi Emil Hossu fac nişte roluri de comedie excelente (o soţie autoritară, care îşi prinde bărbatul că o înşeală). Atâta doar că bucata pare puţin îngroşată faţă de ansamblul diafan.

Cu ultima piesă (Play, de Samuel Beckett) se revine la rigurozitate, însă de data asta nu la una japoneză (a textului, ca până acum), ci la una nemţească (a regizorului). Se renunţă la kimono-uri şi la picături de rouă pe petala de cireş. Cele trei personaje stau fiecare într-o cuşcă şi-şi spun povestea prin plasa minţii lor. Frânturi de poveste, ieşite prin ochiurile plasei. Trei istorii diferite, în total una singură. Aceeaşi.

Şi, cu toate că tonul se vrea grav iar personajele nu sunt oameni întregi - în urma poveştii ei rămân "îmbucătăţiţi" (bucăţi de oameni ascunse în cutii) - pe undeva tot pluteşte o surprinzătoare inocenţă, care duce cu gândul înapoi la prima poveste. Şi totul se reia.



 Toate articolele despre De trei ori dragoste


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Moroşanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer