Josh Hutcherson, copil-vedetă, revine în franciză ca adolescent năzuros şi cam impertinent. Locomotiva filmului aceasta comercial, de pur entertainment, este Sir Michael Caine, îmbătrânit şi firav, dar încă plin de carismă (care apare în poveste într-o baie de lumină ca şi Gandalf în The Lord of the Rings: The Two Towers). Luis Guzmán, tatăl în film al singurei fete din echipă (Vanessa Hudgens după Beastly şi Sucker Punch), pilotul unui hârb de elicopter din Palau, dă foarte bine în acest rol nevricos, de comedie, ca hispanic goofy. Însă marea surpriză a filmului este The Rock însuşi (să vedeţi ce braţe şi pectorali poate să aibă!!), în rol de tată vitreg care trebuie să se integreze în peisaj, cu o partitură de acţiune soft cu note de comedie. Fiind şi producător executiv, îşi permite să fie practic în fiecare cadru. Şi nu ratează să vă ia prin surprindere cu foarte plăcuta lui voce. Eeeee! De la regizorul Brad Peyton (cel cu filmul Cats & Dogs: The Revenge of Kitty Galore) te-ai fi aşteptat la un tip de umor mai caustic. Rămân însă cele câteva nostime aluzii homoerotice.
În prima parte, totul e pe repede înainte. Descifrarea mesajului, plecarea, coliziunea cu lumea nouă. Replicile - explicative, vorbărie. E clar, şi spectatorul, şi scenariul au aşteptat venirea pe insulă, apariţia fantasticului şi efectelor 3D. Şi acestea se revarsă, chiar dacă într-o formă uşor naivă, cu multe împrumuturi din alte pelicule: Flori răsucite în spirală tipice lui Burton, ca în Alice in Wonderland, o abundenţă a vegetalului, o uimire şi o călărire pe un bidiviu neaşteptat ca în Avatar, cursă-urmărire comică cu animale mici filmate de aproape, ca în filmele din anii '50, când păianjeni uriaşi atacau oraşe, o scenă cu miros de Indiana Jones. Sunt flori mai înalte ca statul de om. Este o junglă plină de orhidee înflorite. Eroii scapă in extremis de hăituiala unor păsări-colibri gigant. Apar dinozauri, Atlantida şi Nautilus (o fierătanie ca o pasăre, mai mult navă din Star Trek decât minunăţia albă din The League of Extraordinary Gentlemen). Dacă vă abandonaţi în braţele convenţiei poveştii, nu vă vor deranja clişeele. Veţi râde chiar. Ceea şi trebuie să se întâmple. "E Jules Verne, trebuie să crezi".
În literatură, ca şi în filme, trecerea către o lume misterioasă, virgină şi edenică este întotdeauna minunat de străbătut. De la Eminescu, la Durell în Labirintul negru. Iar în film prin Pagemaster, The Neverending Story, The Spiderwick Chronicles, What Dreams May Come, ca să pomenesc doar câteva care îmi vin acum în minte.
Regizorul de aici încarcă la maxim cadrul cu detalii, dar nu ştie să se oprească din goana acţiunii, ca să dea puţin relief poveştii. Journey 2 este, de fapt, o plimbare cu maşinuţa pe şinele de la "Casa Surprizelor". Vezi tot, nu te opreşti nicăieri. Bifat, văzut, ieşit. Călătoria "dincolo" i-a îmbogăţit pe toţi. La propriu.
Asta nu înseamnă să nu îl vedeţi. E potrivit pentru mic şi mare şi recomandabil neapărat la IMAX. Adunaţi la o ieşire împreună, pentru familie, prieteni sau colegi de birou, reprezintă momentul cel mai potrivit de destindere.
P.S.: Staţi până la final. Căci, pe genericul de sfârşit, apar toate animalele digitale, într-o paradă concentrată.