Backstage Boys: exact ceea ce avem nevoie

Am nimerit mai mult din greşeală la spectacolul de improvizaţie din Diesel Club, la Cluj. Mai mult pentru că eram indecis dacă să merg sau nu. Mai puţin pentru că era vorba de improvizaţie, iar eu întotdeauna am fost de părere că acest gen de teatru este par excelence cel mai dificil dintre toate. Improvizaţia, pe lângă faptul că e un gen aparte, cere o maximă prezenţă de spirit, originalitate, priză la public, curaj (accentuez curaj), şi nu în ultimul rând talent. Şi băieţii de la Backstage Boys au dat dovadă de toate.

Un actor după părerea mea, poate fi mare şi poate fi un prost improvizator, dar nu şi invers. Improvizaţia, mai ales în genul de teatru practicat acum pe scenele mari din Occident, este măduva din şira spinării jocului actoricesc. Un actor prin improvizaţie se poate testa pe sine. Şi improvizaţia îl poate testa pe el.

Există multe şcoli de improvizaţie. Dar ceea ce au toate în comun este bucuria de a trăi momentul pe scenă, de a te pierde total în personaj, de a descoperi toate posibilităţile artei teatrale, uneori de a le descoperi fără a fi ştiut vreodată că acestea pot exista. Multe metode de actorie folosesc improvizaţia ca bază pentru crearea personajului şi dezvoltarea colaborării între actori pe scenă.

Aşadar, am ajuns oarecum curios să văd cum se poate desfăşura un spectacol care aduce un mod oarecum străin de metodele clasice pe scenele din România (mai ales în condiţiile în care la noi au fost îmbrăţişate cele mai clasice convenţii de joc actoricesc). Mă întrebam încă de la început dacă vom asista oare la o altă copiere a standardelor vestice care rezultă pe multiple canale TV în telenovele fără fond, în care până şi jocul actoricesc a devenit a parodie al lui însuşi. Surpriză: cei cinci membri ai trupei nu numai că s-au pretat perfect ideii de improvizaţie aşa cum trebuie ea să fie pusă în scenă pentru a "prinde" publicului. Dar au reuşit să fie şi originali, şi haioşi (chiar foarte haioşi pe alocuri) şi nu în ultimul rând să se facă respectaţi de un public care a participat la jocul scenic nu pentru că erau somaţi de către leaderul trupei să "make noise", ci chiar din convingere.

Scenele create de Cătălin Coşarcă, Iulian Sfircea, Sever Bârzan, Ştefan Huluba şi Vlad Mihu electrizează prin candoarea, energia şi ingeniozitatea lor. Pe tipare uzuale comunicate chiar de spectatorii din sală, băieţii improvizează situaţii care devin comice prin spontaneitatea cu care actorii îşi găsesc, dezvoltă şi conduc personajul chiar în faţa noastră. Puterea unei improvizaţii bine executate îl face pe spectator să devină parte dintr-un moment unic, irepetabil, care concentrează întreaga putere de expresie a artistului şi puterea de concentrare a spectatorului. Acest lucru creează o puternică relaţie de susţinere reciprocă între spectator şi actor. Iar cei cinci protagonişti ai acestui eveniment inedit pentru scenele noastre reuşesc să facă faţă provocărilor inerente stilului cu multă vervă.

Am fost de mult timp de părere că teatrul în România trebuie reîmprospătat. Că vechile metode ale anilor '60-'80 trebuie aduse la standarde moderne pentru ca teatrul să nu îşi piardă fragilul public şi pentru a câştiga şi alţi adepţi. Mi se pare că Backstage Boys au înţeles acest lucru. Fără grandomanie, orgoliu arţăgos sau pretenţiozitate, aceşti cinci băieţi au reuşit să binedispună şi să cultive în acelaşi timp un public care le-a răspuns pe măsura eforturilor lor: cu brio!