Plăcut fără miză - Pygmalion

În legătură cu Pygmalion-ul lui George Bernard Shaw montat de Alexandru Dabija la Cluj, se pare că, cel puţin intuitiv, orizontul de aşteptare al criticilor de specialitate nu s-a prea întâlnit cu acela al publicului larg, după cum se întâmplă de cele mai multe ori în cazul spectacolelor de succes, s-o recunoaştem deschis. Ori pretenţiile specialiştilor sunt prea mari, ori nivelul publicului e prea coborât. Fapt e că decalajul poate pune într-o lumină defavorabilă pe reputatul regizor, solicitat să pună în scenă la Naţionalul clujean celebra piesă a lui G.B. Shaw. Apropiat, după cum observă Doina Modola în caietul-program, de "arhitectura montării" ce se dovedeşte "vibrantă", dar "neostentativă", produsul finit al regizorului nici n-ar trebui să provoace controverse.

În ciuda aparenţelor, propunerea lui Alexandru Dabija este una destul de îndrăzneaţă. Ea are în vedere contrapunerea, în strict limbaj scenic, a efectelor comicului de limbaj (masiv exploatate de celebrul dramaturg) cu viziunea şocant-ironică răsfrântă asupra mersului societăţii engleze de la începutul secolului XX. În vârful de lance al acestei viziuni se situează ostentativa amplasare a celor doi pitecantropi (de fapt un pitecantrop şi o pitecantroapă) care sfidează prin naturaleţea blănii şi a expunerii părţilor ruşinoase "preţiozităţile ridicole" ale unei societăţi excesiv conservatoare şi puritane. Prezenţa centrală a acestui cuplu statuar pe aproape toată durata spectacolului poate fi interpretată şi ca o glumă acidă, provocatoare, plină de tâlc, devoalată în sarcasticul stil al lui Shaw. Contrabalansul semnalat este nu numai de efect, ci şi un merit incontestabil al citirii textului în actualitate, cu evidente posibilităţi de extrapolare scenică a limbajului. Că acestea nu ajung să fie duse de fiecare dată până la capăt e o altă problemă.

Pygmalion nu face parte din seria "pieselor plăcute" scrise de G. B. Shaw până în 1897, dar, după cum este servită în spectacolul lui Alexandru Dabija, ea place, amuză, deconectează; ceea ce chiar trebuia punctat. S-ar putea spune, acum, la aproape un secol de la premiera ei, că a devenit o piesă agreabilă, în mare parte şi din cauza "îndulcirii" subiectului prin muzica lui Frederick Loewe, din nu mai puţin celebrul muzical My Fair Lady. Dintr-o incisivă "satiră a snobismului", scrierea lui Shaw este astăzi percepută ca "o piesă luminoasă, cu personaje credibile, al căror intelect funcţionează ca uns, al cărei mesaj este că natura umană este unică şi ireductibilă" (Virgil Stanciu). Aşa a gândit-o şi Alexandru Dabija în spectacolul clujean. Aşa au redat-o publicului şi trupa de actori ai Naţionalului.

Scenografia lui Cristian Rusu, extrem de simplificată şi geometrizată, aş spune, subliniază două coordonate care conduc spre raportul de semnificaţii avut în vedere de regizor: sugestia încorsetării elanului firesc prin tabuuri, subliniată de gardul viu tuns englezeşte din prim-plan şi supradimensionatul simbol al răbufnirii naturaleţii artificial îngrădite, reprezentat de masivul cuplu de pitecantropi. Naturalia non sunt turpia par a murmura namilele arătări (impecabil realizate) în jurul cărora se ţese intriga "romanţului".

Pygmalion-ul clujean se bucură de o distribuţie prestigioasă. Printre tineri, evoluează Victor Rebengiuc, Silvia Ghelan, Melania Ursu, Anton Tauf. O revenire aşteptată şi dragă tuturor clujenilor este apariţia Silviei Ghelan în Doamna Higgins. Nobleţea reputatei actriţe a Naţionalului clujean este transferată personajului într-o formă exemplară de mărinimie, specifică actorilor de marcă. Anton Tauf în Henry Higgins dă impresia unui profesor destul de plictisit pentru a se entuziasma de noi experimente "fonetice" sau sentimentale, aşa încât atitudinea aceasta convine finalului deschis, intenţionat sustras melodramei. Dificilul rol al Elizei Doolittle este dus de Ramona Dumitrean spre complinire duală, fără a trece prin perioada intermediară, de transformare. De altfel, eludarea acestei faze din devenirea personajului nu i se datorează ei. Cele două feţe ale personajului sunt destul de bine lucrate, convingător exteriorizate prin jocul dinamic al actriţei. Accentuarea dezamăgirii din scena în care realizează că e un simplu artefact la dispoziţia profesorului i-ar fi dat mai multă credibilitate, punând în evidenţă latura curat umană, ignorată de Higgins. Pitorescul reductibil la o exemplară prestaţie pare a fi contribuţia devenită familiară pentru clujeni - de când s-au obişnuit cu un sever şi memorabil "colonel al păsărilor"- a marelui actor Victor Rebengiuc în Alfred Doolittle, tatăl Elizei. Mai evidentă pare în rolurile de mică întindere acribia rostirii replicilor, ceea ce marchează, alături de timbrul vocal, originalitatea inconfundabilă a interpretării. Insuficient de sobră şi rigidă, dar impunându-şi autoritatea în faţa Elizei ni se dezvăluie servanta profesorului, Doamna Pearce, prin prestaţia Melaniei Ursu. Mai puţin convingător, chiar schematic, apare Dragoş Pop în rolul Colonelului Pickering. Din galeria de porţelanuri prăfuite reprezentând exemplare simandicoase din aristocraţia de altădată se desprind personajele interpretate de Miriam Cuibus, Eva Crişan, Ionuţ Caras, Cristian Rigman, Angela Nicoară. Ovidiu Crişan se detaşează prin verva sa inconfundabilă aplicată şi de această dată cu mult farmec firesc personajului Nepommunck.

O concluzie finală nu poate înainta decât spre conturarea formulei de spectacol unitar, pertinent, apreciat ca atare, plăcut fără miză.