În acest punct, fiecare părăseşte ţara cu fix ce puteau căra în spate, aşa că Maneli ia cu el la Toronto doar o chitară acustică pe care nu prea a mai lăsat-o din mâni de-atunci. Din experienţa asta de nomad de nevoie, se naşte o personalitate puternică, interesată de potenţialul ofertant al diferitelor culturi şi stiluri muzicale. După ce a locuit în 4 ţări şi a schimbat 17 până să împlinească 18 ani, Maneli se hotărâşte să ia toate aceste experienţe şi să le cristalizeze în muzică. Şi exact asta reuşeşte să facă: vorbeşte la chitară în tot atâtea limbi străine câte a trebuit să înveţe. Ia acorduri persane, puţin folk, puţin flamenco şi propria sa tehnică percusivă şi creează ceva complet nou, care sună neaşteptat de bine.
Când îl priveşti cântând, e uşor să îţi dai seama ce relaţie s-a creat în timp între el şi chitara sa acustică. Nu poţi să le vezi ca două corpuri distincte, căci s-au topit şi au devenit un singur organism. Care vorbeşte şi se mişcă după propriile reguli. Ai în faţă un om care şi-a dedicat ani buni din viaţă explorării chitării acustice, dar la mijloc e un pic mai mult decât simpla virtuozitate. De la Maneli primeşti o muzică pe jumătate din est, pe jumătate din vest, pe de-a întregul organică şi autentică. Piesele lui nu curg atât de fluid cum te-ai aştepta, ci mai degrabă anumite imperfecţiuni, anumite zone mai aspre dau o frumuseţe cvasi-sălbatică muzicii lui.
Nu o să găseşti nici structurile tradiţionale ale pieselor pop, nici schemele rigide ale stilului clasic. În schimb, o să dai de o tehnică profund personală, în acelaşi timp percutantă, ritmică şi melodică. Ca să îşi creeze acest stil al lui, Jamal a furat câte ceva din punk, rock, screamo, metal, flamenco, classical, blues, experimental, two hand tap, percussive, fingerstyle şi tot ce mai găsea şi îi făcea cu ochiul. Tocmai de-asta, când îl auzi cântând, n-ai nicio îndoială că asculţi un artist care iubeşte muzica în toate formele şi culorile sale.