Ultimul drum - Near Death

O clădire cu geamuri trasate geometric într-un oraş american. Înăuntrul ei, unii oameni intră ca să-şi practice meseria, alţii ca să moară iar alţii ca să-i viziteze pe cei care mor. În 1989 Frederick Wiseman filmează documentarul Near Death, folosind înregistrări făcute la spitalul Beth Israel din Boston, instituţie medicală care are un program special de îngrijire a pacienţilor terminally ill în aripa de terapie intensivă. Subiecţii lui Wiseman fac parte din cele trei categorii enumerate mai sus: medici, pacienţi şi rude, filmaţi handheld şi luaţi, de regulă, la planuri apropiate. Alternarea acestor cadre cu chipuri umane cu planurile-detaliu ale aparaturii medicale şi cu cele generale din exterior dă impresia unei sintaxe prolixe (nici durata filmului nu e de neglijat în această privinţă), compuse după principii observaţionale. Temele aduse în discuţie sunt eutanasia pasivă şi implicaţiile tratamentelor de susţinere şi prelungire a vieţii. Aşa cum, în materie de ficţiune, se vorbeşte despre the Lubitsch touch, ca despre o amprentă stilistică a comediei sofisticate, s-ar putea vorbi cu uşurinţă, poate, şi despre the Wiseman touch, în domeniul documentarului observaţional, acesta din urmă reuşind să trateze cu un fel de graţie şi măiestrie probleme delicate de bioetică, intens dezbătute în spaţiul public american începând cu anii '70. Şi face acest lucru, fără să cadă pe panta sentimentalismului sau a didacticismului.

Un spaţiu steril, auster. La radio se aude un pian şi o chitară meridională. Un bărbat în vârstă respiră cu ajutorul unui ventilator mecanic. Asistentele sporovăiesc iar medicii discută despre dozele de medicaţie. Uneori, vedem în contrejour sau în reflexia geamurilor cum femeile mută câte un pat sau cum îi îngrijesc pe bolnavi. O foarfecă e prinsă cu scotch de o perfuzie. Contigentul îşi urmează cursul, în timp ce medicii se întrunesc în consilii de etică ad-hoc, încercând să analizeze faptele (certitudinile) şi să ia, cu consimţământul pacienţilor sau al familiilor, decizii. Primul cadru al filmului este o imagine cu nişte sportivi într-o canoe, vâslind,  iar în ultima secvenţă, un angajat de la pompe funebre ia de la morgă un cadavru şi îl urcă în dric. Cum decizi, deci, traseul ultimului drum?

Cei mai mulţi dintre bolnavi au insuficienţă respiratorie, colaps parţial al organelor, sau sunt fie pe punctul de a intra în moarte cerebrală fie de a trece în stare vegetativă. Aproape în toate cazurile, tratamentul nu poate decât cel mult să ducă la prelungirea existenţei fizice sau la uşurarea durerii, şi nu la îmbunătăţirea semnificativă a funcţionării organismului. Discuţiile dintre medici, medic-pacient sau medic-rudă pornesc de obicei de la problema intubării sau a şanselor de recuperare după scoaterea  tubului respirator.

Simplist spus, în 1989 în lumea medicală existau mijloacele tehnologice de prelungire a vieţii (mijloace extraordinare, precum resuscitarea şi Advanced Cardiac Life Support, dializa, chimioterapia, antibioticele, nutriţia şi hidratarea artificială) - toate invazive şi agresive - dar nu şi un consens deontologic. În plus, în acel moment sistemul legislativ american şi internaţional nu era adecvat stării de fapt. Lucrările unor filosofi precum James Rachels despre eutanasie (formulate în tradiţie utilitaristă pe acest subiect), dar mai ales apariţia unor cazuri precum cel al lui Karen Ann Quinlan (In re Karen Ann Quinlan, 1975: pacienta este în stare vegetativă, părinţii decid terminarea vieţii, dar pierd procesul cu statul New Jersey) au dus la rescrierea legislaţiei medicale şi la dezbateri privind codul deontologic medical. În 1990 trece în Congres The Patient Self-Determination Act, care presupune aducerea la cunoştinţă a pacientului asupra propriei condiţii medicale şi a urmărilor tratamentului, la care poate alege dacă să fie sau nu supus.

Într-o secvenţă absolut memorabilă din Near Death unul dintre medici, o femeie, face tocmai asta. Încearcă să-i explice pacientului terminally ill, într-un limbaj familiar (cuvinte şi gesturi) şi cât de obiectiv este uman posibil, ce presupun mijloacele extraordinare şi că trebuie să ia o decizie cât timp este conştient. Starea lui este ireversibilă. Ce îşi doreşte? Să fie lăsat să moară sau să fie intubat şi să moară conectat la aparate? De altfel, cea mai mare parte a documentarul asta vizează: comunicarea medic-pacient a unor stări viitoare, înfricoşătoare din orice punct le-ai privi.

Termenul de eutanasie (eu-thanatos, gr. = moarte bună, acceptabilă) nu este niciodată folosit în documentar, dar ceea ce vedem este, dintr-un punct de vedere, tocmai fiziologia eutanasiei pasive. Dezbaterea din jurul lui merită reluată pe scurt. În 1994, AMA (American Medical Association) publică concluziile unui raport din 1991, Decisions Near the End of Life^[1], un set de recomandări etico-legale (updatat în 1996, fără schimbări, şi care este valabil şi astăzi în ciuda faptului că în trei state americane, sinuciderea asistată, diferită de eutanasiere, a devenit legală) legat de eutanasiere, deşi discuţia în jurul subiectului şi asupra principiului autonomiei pacientului apăruseră din anii '60-'70. AMA defineşte eutanasia ca fiind administrarea unui agent letal pacientului de către o altă persoană, în scopul eliberării acestuia de suferinţă intolerabilă când starea sa este ireversibilă. Filosoful James Rachels numeşte această procedură eutanasie activă. Tot el vorbeşte şi despre eutanasie pasivă, care ar presupune atât  încetarea tratamentului dar şi adminstrarea de medicamente în doze din ce în ce mai mari, în scopul uşurării durerii - calmare piramidală - (ambele proceduri vizibile în documentar), teza sa principală fiind aceea că între cele două nu există nicio distincţie relevantă din punct de vedere moral^[2]. Aceeaşi asociaţie interzice practica eutanasiei  şi respinge folosirea termenului de eutanasie pasivă, deşi recomandă, în caz de nevoie, recurgerea la calmare piramidală. Diferenţa dintre cele două noţiuni, spune AMA, stă în scop. Medicul urmăreşte ameliorarea durerii pacientului şi nu omorârea acestuia, chiar dacă moartea sa este un efect secundar previzibil al acţiunii celei de-a doua. Unul dintre argumentele cele mai puternice împotriva intrării în legalitate a eutanasiei este cel al posibilelor consecinţe. Unde tragem linia, întreabă AMA. Cum judecăm şi după ce criterii? Dacă pacienţii competenţi (în a lua decizii) primesc dreptul de a fi eutanasiaţi, pot, oare, rudele unuia incompetent să o facă în numele lui?

O a doua dezbatere interesantă este din cea jurul noţiunii de inutilitate medicală (medical futility). În timp ce unii medici consideră că este inutil să tratezi pacienţi - conform dorinţei acestora sau a rudelor - în condiţiile în care intervenţia lor nu ar duce la o îmbunătăţire satisfăcătoare a calităţii vieţii şi că asta reprezintă un non-sens al propriului statut, la polul opus, adepţii măsurilor extraordinare de prelungire a vieţii  clasifică acest punct de vedere ca fiind dovada unui paternalism medical, respectiv a încălcării principiului autonomiei.^[3] "În mod particular, în cazul celor aflaţi în stare critică, asigurarea unei îngrijiri care nu poate să contracareze degradarea acestora poate fi descrisă ca fiind [sic] un efort inutil."^[4] Scott cel Cinic^[5] îi spune, de altfel, la un moment dat lui Idealistical-Short-Haired Lady Doctor: "De multe ori e ca şi cum ai împinge piatra în vârful dealului şi ea să revină la bază. Cam despre asta e vorba. " (It's a lot of rolling the rock up the hill and having it come back again. That's really a lot about what this is.)

În documentar se pot identifica cel puţin trei secţiuni, centrate pe cazuri ilustrate ceva mai amplu decât restul: cel al lui Mr. Gavin, cel al lui Mrs. Factor şi cel al lui Charlie. În toate este relevantă presiunea pe care decizia de a lua sau nu măsuri extraordinare de susţinere şi prelungire a vieţii o presupune. O interpretare a atitudinii medicilor ar fi acea că unii par neutri (Curly the Robot, Dr. Jones, Pregnant Lady Doctor), alţii cinici (Scott cel Cinic) iar alţii prea implicaţi sau chiar tendenţioşi (George), la fel cum unele asistente ne pot părea indiferente sau de-a dreptul mahalagioaice, toate adjectivele ţinând mai degrabă de speculaţie şi de faptul că avem acces doar la o parte din felul lor de a fi. E limpede însă că toţi caută să fie prudenţi în ceea ce transmit pacienţilor şi rudelor -informaţie şi consideraţii personale-, în timp ce între ei îşi permit raţionamente reci sau chiar poante. Curly the Robot vorbeşte rar, ca şi cum ar procesa mental îndelung fiecare cuvânt înainte de a-l rosti, conştient că orice  spune poate influenţa acea decizie atât de preţioasă.

De pildă, la un moment dat, pare că evită intenţionat cuvântul a muri şi că îl înlocuieşte cu expresia to stop living. Lui Scott cel Cinic (din nefericire în ziua respectivă şi cu papion), însă, îi scapă cu Mrs. Factor - care nu poate vorbi - un "Are you afraid your husband  might have a heartattck [sic] or something?"(în cazul în care decide că vrea deconectarea de la aparatul de ventilat şi implicit moartea), urmat elegant de un "If you want to have a tracheostomy it's not the end-of-the-world kind of thing." Cumva, e firesc, ca în calitate de spectatori majoritar pacienţi să căutăm bubele specialiştilor, dar în acelaşi timp, ne este oferită acea perspectivă mai amplă din care să  înţelegem că medicii fac tot ce pot ca să controleze situaţiile, în măsura omenescului. Şi oamenii mai fac şi gafe. Şi atunci momentul Scott cel Cinic-Mrs. Factor ne pare mai degrabă amuzant decât tragic sau monstruos. La fel cum putem să ne amuzăm speculând tensiuni erotice între membrii personalului medical (între asistenta tendenţioasă cu aspect meridional şi pix în păr şi Scott, masculul alpha al intelighenţiei medicale de la Beth Israel, sau între acelaşi Scott cel Cinic şi Idealistical-Short-Haired Lady Doctor), sau ghici discriminări sexiste, sau pur şi simplu sperând că blonduţul acela (un intern, cel mai probabil) n-o să se mai bâlbâie data viitoare când va trebui să vorbească în public/în prezenţa aparatului de filmat (dar o face invariabil până la sfârşit). Deşi cele mai multe sunt speculaţii triviale (absolut condamnabile), sâmburi din ele există în film, fără să-l apropie, după părerea mea, de soap opera, ci susţinând ideea că ce vedem sunt înainte de toate, oameni şi abia apoi nişte creaturi scientoide care se luptă cu ceva care îi depăşeşte.

Revenind la deontologie, cazul lui Mrs. Factor este extrem de interesant prin faptul că este unul în care pacienta este vizibil presată de Mr. Factor (medic pensionat) şi de George, medicul ei curant, să opteze pentru o operaţie care i-ar prelungi viaţa, dar care ar ţine-o legată la aparate până la sfârşitul acesteia. Cu alte cuvinte, situaţia ei e un fel de involuntary life-prolonging (formulată după modelul terminologic eutanasie involuntară, caz aflat la o diferenţă de 180 de grade). De altfel, aflăm din insertul de la final că ea este singura care a continuat să trăiască o perioadă semnificativă, după terminarea filmărilor, fiind şi singura care a acceptat intubarea pe termen lung şi să nu semneze ordinul de DNR (Do Not Resuscitate), punând voinţa soţului şi a medicului mai presus decât cea proprie. Dacă în terminologia bioeticii, mercy killing este un termen curent, aici am putea spune că vorbim despre mercy living.

Atât medicii cât şi asistentele se arată, ei între ei, mai degrabă reticenţi la aplicarea şi scopul prelungirii vieţii bolnavilor aflaţi în ultima fază, deşi tot ei le spun pacienţilor şi rudelor că nu există o decizie bună sau una rea. Decizia trebuie să fie a lor, în absenţa presiunii externe şi în cunoştinţă de cauză. Aş mai adăuga două idei vehiculate în film care mi se par importante. O dată, întrebarea pe care şi-o tot pun medicii: ce punem pe primul loc, de fapt, oferindu-le oamenilor speranţa menţinerii artificiale în viaţă? Grija pentru pacient sau grija pentru starea emoţională a rudelor care câştigă, astfel, timp să accepte moartea celor bolnavi? În al doilea rând, aş aminti că personalul medical discută despre faptul că a îngriji o persoană aflată în moarte cerebrală (deci, moartă din punct de vedere legal) nu poate decât să deruteze rudele.

Un alt moment notabil este examinarea unor organe după efectuarea unei autopsii, secvenţă în care medicii stau în jurul acestor vestigii umane, devenite acum obiect de studiu. La plan strâns, vedem mâinile (unele acoperite de mănuşi albe, altele goale) unor posesori necunoscuţi şi impersonali cum pipăie un plămân necrozat ca să-i determine textura. Chilly.

Şi n-aş vrea să închei fără să amintesc de acea Plump Thelma Ritter (din cauza accentului) care îi spune cu dragoste şi duioşie lui Charlie, soţul - un bărbat mătăhălos, aproape inconştient şi slăbit din cauza nutriţiei forţate - cum va trebui ea să treacă la regim ca să-l prindă din urmă. Toate rudele sunt transfigurate şi umile în faţa a ceva ce nu înţeleg, dar care, în mod evident le provoacă durere.

Wiseman (care are un background în Drept) afirma în 2005 că pentru el realizarea unui documentar este cumva reversul realizării unui film de ficţiune, argumentând că el îşi găseşte [sublinierea mea] scenariul abia după editare, aşa cum secvenţele, spune tot el, nu sunt niciodată fabricate (prin mizanscenă), ci, de asemenea găsite [sublinierea lui]. Documentarul trebuie să aibă un ritm şi o structură, care să dea iluzia, cel puţin temporară, că evenimentele s-au desfăşurat în ordinea în care ele apar pe ecran. Numai în acest sens, forma documentarelor sale, spune Wiseman, ar putea fi numită ficţională.^[6]