La Cluj - Un bărbier de zile mari (în continuare) - Bărbierul din Sevilla

Cu mirare am răsfoit câteva zeci de pagini Google în căutarea unei recenzii a arhi-cunoscutului Bărbier din Sevilla în montarea Operei Române din Cluj şi nu am găsit niciuna. Poate nu am căutat eu bine, sau poate s-au îngălbenit şi-au căzut paginile internetului de atâta amar de vreme de când această operă se joacă cu succes la Cluj. Dar, chiar cu riscul de a repeta cuvintele înţelepte ale vreunui critic premergător, mă voi aventura şi eu să lansez câteva opinii despre acest spectacol. Şi doresc să o fac pentru că o merită.

Nu sunt un connaisseur în artele spectacolului de operă, dar mă descurc într-atât încât să afirm că în seara de miercuri, 7 martie 2012 (care reprezintă a doua reprezentare a Bărbierului în 2012 la Cluj) soliştii au oferit încă o aventură plină de calitate şi bună dispoziţie publicului care a umplut aproape în întregime superbul teatru clujean bătrân acum, în vârstă, iată, de mai bine de un secol. Într-o atmosferă de seară în familie, în care copiii stăteau lipiţi de fosa dirijorului Jozsef Horvath pentru a fi cât mai aproape de universul care li se deschidea pe scenă şi nu se dezlipeau de acolo decât pentru a se tăvăli pe culoar de râs, printre altele de superba prestaţie bufă a lui Petru Burcă în rolul lui Don Basilo, am asistat cu toţii la trei ore de operă clasică aşa cum trebuie ea să fie.

Cine spunea că interpreţii de operă nu ştiu să joace teatru? Într-un decor simplu şi de efect care redă atmosfera de secol XIX (semnat Andrei Şchiopu) şi într-o regie artistică care denotă veleităţi pentru comicul de situaţie specific farsei teatrale (semnată Emil Strugaru), actorii s-au simţit complet în largul lor de la prima apariţie a dezinvoltului şi şugubăţului Figaro şi până la corul final într-un tur de forţă care a bine-dispus întregul auditoriu. Pe lângă naturaleţea bufă a lui Geani Brad în rolul năstruşnicului Figaro care saltă punga de galbeni dintr-o palmă în alta pe acordurile ariei "All'idea di quel metallo" aproape amintind de un inofensiv şi carismatic şmecher de cartier din ziua de azi, remarcăm naturaleţea comică a sopranei Iulia Merca, în special în dueturile de mare efect cu invitatul spectacolului, tenorul Tiberiu Simu de la opera din Leipzig. Domnul Simu se face remarcat în special în cele două deghizări în care îşi face apariţia pe scenă, soldatul în stare de ebrietate din actul întâi, dar mai ales în postura lui don Alonso, un hâtru şi comic locţiitor al profesorului de muzică care se angajează într-un ilar meci de afirmaţii expectorate cu nu mai puţin reuşitul don Bartolo, jucat cu gust de Cristian Hodrea. Şi ar fi necinstit să nu o amintim şi pe camerista Rosinei, care în interpretarea Ancăi Aluaş, face un contrabalans la fel de comic prin mânuirea expertă a şoldurilor şi a sticluţei cu alcool ascunse la sân interpretării maiestuoase a alcoolicului profesor de muzică şi purtător de peruci multicolore, mai-sus numitul Petru Burcă, care cu o dezinvoltură debordantă, reuşeşte să oprească de câteva ori spectacolul pentru aplauzele spectatorilor.

Muzica se împleteşte la perfecţiune cu jocul actorilor în această producţie, reuşind să seducă prin naturaleţe şi inspiraţie. Şi pentru că vorbim de inspiraţie, este de lăudat de asemenea momentul parodierii statuii care tot nu-şi are locul în faţa Naţionalului (bravo pentru regie şi bravo pentru executarea comică a d-lui Hodrea) în momentul de final al actului întâi pe frumoasa arie-duet "Freddo ed immobile comme una statua."

Şi ceea ce este din ce în ce mai bine e că publicul clujean a revenit în sala Operei în număr atât de mare şi, cum s-a întâmplat şi în seara de miercuri, de la vârste atât de fragede. Am fost surprins de asemenea de bunul simţ de care a dat dovadă publicul de miercuri spre deosebire de altele, care nu reuşesc să facă diferenţa între a crea o atmosferă plăcută şi a deranja auditoriul prin exprimarea zgomotoasă a preţioaselor opinii personale în timpul spectacolului sau folosirea nu mai puţin deranjantă a ambalajelor de alimente care sunt oferite la standul teatrului sub forma în care se găsesc în magazine. Nu faptul că se oferă asemenea produse îl reprezintă o problemă, cât lipsa conştientizării faptului că ele ar putea deranja ceilalţi spectatori.

Astăzi nu mai avem problemele care le prezentau spectacolele de la începutul secolului trecut despre care putem afla citind afişele de epocă agăţate inspirat de management pe pereţii teatrului. Atunci "doamnele cu pălării nu erau admise în staluri." Astăzi, sperăm să reuşim să ne auto-educăm astfel încât să nu-i deranjăm pe cei din "stalurile" vecine în timpul spectacolului, creând astfel atmosfera propice pentru a urmări un spectacol de mare clasă, de multă bună-dispoziţie şi de tot atât de mult talent, ca şi cel pe care am avut prilejul să-l urmărim miercurea trecută.